Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (3)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

sambata, 29.01.2022

Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (3)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Autorul evocă o serie de detalii ale vieţii cotidiene a consătenilor săi în primii ani ai agriculturii comuniste.

Momentul despărţirii de sat, când urma să plec la Constanţa pentru a urma liceul, era încă departe. Cei dintâi ani petrecuţi de părinţii mei „la colectivăˮ au coincis, în ceea ce mă priveşte, cu vârsta la care copiii manifestă cea mai mare receptivitate faţă de ceea ce îi înconjoară. Copil fiind, trăiam cu toate antenele fiinţei mele deschise spre ceea ce se petrecea îm jurul meu. Eram atât de prezent şi de absorbit în atenţia cu care urmăream dialogurile între cei mari, care mi se păreau pline de culoare, abundente şi aproape greu de urmărit între mama şi suratele ei, parcimonioase şi pline de mister între bătrâni, precise şi la obiect, de obicei, dar piezişe sau ironice câteodată, între bărbaţii tineri, aşa încât nu rareori eram repezit cu apostrofări precum: „ce caşti mă gura la vorbele noastre, pleacă şi tu d’acilea şi te joacăˮ sau „du‑te, mă, d‑aicea, ce, tu nu ai nimica dă făcut dăcât să te bagi în sufletele oamenilor?”. Multă vreme, până spre adolescenţă, nu îmi da pace gândul că vorbirea celor mari între ei este alta decât cea prin care ei se adresau copiilor, adică un fel de cod special folosit de ei ca să îşi ascundă de noi, cei mici, ideile şi intenţiile adevărate. Acest cod special voiam să‑l înţeleg şi să mi‑l însuşesc şi eu. Aprecierile, evaluările şi analizele pe care le voi face în continuare au la bază amintirea vie a acestor trăiri primare.

După şocul „comasăriiˮ pământurilor şi al confiscării vitelor şi uneltelor agricole (căruţe, pluguri, grape, semănători etc.), se părea că lucrurile au intrat într‑un fel de normal al lor, că oamenii au început să se obişnuiască cu noul lor statut de „proprietari comuniˮ ai unei mari „gospodăriiˮ. Câţiva ani la rând, muncile câmpului nu s‑au schimbat în concreteţea lor: aratul cu plugul tras de boi sau de cai, semănatul cel mai adesea manual al grâului, secarei, orzului, ovăzului, meiului sau porumbului, prăşitul cu sapa în mai multe rânduri, secerişul cu secera al cerealelor păioase şi culesul porumbului sau al cartofilor, culesul strugurilor în vii, toate se făceau manual, ca şi mai înainte. Tractoarele, semănătorile şi combinele nu apăruseră încă spre a pune punctul final rostului muncii ţăranului. Singurele componente mecanizate ale muncii în sat erau cele două batoze pentru cerealele păioase, confiscate, în folosul geaceului, de la foştii proprietari, aşa‑zişi „chiaburiˮ.

Fiindcă veni vorba, inserez aici o sumară explicaţie de lexicologie istorică. Substantivul chiabur împrumutat din turcă prin secolul al XIX-lea, poate chiar mai devreme, întrebuinţat şi ca adjectiv, avea, la origine, după cum atestă prezenţa sa în texte de autori cu totul respectabili, precum Ispirescu, Creangă sau Sadoveanu, conotaţii puternic pozitive, indicând trăsături ale unui ins intrepid, bogat, harnic şi ingenios. În detestabila lor slugărnicie faţă de ocupanţii sovietici, oamenii lui Petru Groza, Ana Pauker şi Gheorghiu‑Dej, după cum compromiseseră şi vechiul şi nobilul cuvânt tovarăş, au atribuit şi vechiului cuvânt sensuri pervertite. Prin documentele de partid şi prin propagandă (radio, presă, agitaţie vizuală prin „gazeta de pereteˮ) s‑au impus cuvântului chiabur conotaţiile negative şi compromiţătoare ale exploatatorului hidos şi fără milă, care profită de munca bietului ţăran lipsit de resurse şi de apărare. Imaginează‑ţi, tinere potenţial cititor al acestor rânduri, ce ai fi simţit tu când, la capătul unei zile de muncă încordată, pe pămânul tău, moştenit de la părinţi, cot la cot, alături de prietenul tău din copilărie, pe care îl iubeai mai mult decât pe un frate, dar care era mai puţin norocos şi mai sărac decât tine şi pe care l‑ai fi plătit întreit sau împătrit faţă de vecinii tăi, cu care ai împărţit frăţeşte pâinea, brânza şi rachiul prânzului frugal în scurtul răstimp de odihnă la umbra nucului de pe răzorul strămoşesc, unde bunicul tău te învăţase cum se ţin coarnele plugului, ce ai fi simţit tu, deci, când, în maidanul din faţa primăriei, un tovarăş cu şapcă, venit de la raion ca să aplice lupta de clasă, te‑ar fi arătat cu degetul acuzator şi ţi‑ar fi aruncat în faţă cuvintele infamante chiabur, exploatator nemilos şi lipitoare a satului??!! Dar el, prietenul tău, tovarăş şi frate în explorările copilăreşti prin lunci şi printre dealuri? Cum să te privească el de acum încolo, la poruncă, ca pe un duşman de moarte, ca pe o întruchipare a diavolului?

Aşadar, ca şi mai înainte, oamenii se sculau cu noaptea în cap, la chemarea ancestrală a pământului care trebuia lucrat. Numai că în bătătură nu îl mai aşteptau liniştiţi, ca să fie hrăniţi, adăpaţi, ţesălaţi şi înhămaţi la căruţă căişorii lui, care îi simţeau de departe şoaptele şi mirosul, fornăind mulţumiţi la apariţia stăpânului. Murga şi Suru, care erau de acum exilaţi sus, la deal, la grajdul comun, laoloaltă cu zecile de cai din sat, înghesuiţi şi neglijaţi ca toţi ceilalţi! Mai ales pentru bărbaţii mai în vârstă, lucrul acesta, despărţirea silită de caii lor dragi, era o suferinţă sufletească acută. Încercau să îşi înăbuşe durerea prefăcându‑se optimişti. Fie, păreau să‑şi zică, vom merge pe jos, cu traista în băţ, ca să ne regăsim căişorii la deal, nu în curtea unde s‑au născut! Hai, băieţi, la deal! Vedem noi acolo ce facem, pământul nu poate să aştepte nelucrat! Ceea ce nu puteau înţelege şi accepta bărbaţii, repet, în special cei mai în vârstă, erau noutăţile reale, concrete, ale „colectiveiˮ: de acum nu mai lucrezi după capul tău, după cum îţi spune instinctul, datinile şi experienţa, ci potrivit indicaţiilor şefilor şi „planuluiˮ care trebuie realizat, pentru că aşa vrea partidul. Începea era agriculturii „ştiinţificeˮ, adică a agriculturii planificate şi dirijate prin hotărârile luate la plenarele şi congresele partidului de la Bucureşti.

Cei care îţi indicau ţie ce ai de făcut se numeau şefi de echipă sau brigadieri. Am ţinut minte numele lor: la „cultura mareˮ, adică la cerealele principale, brigadier era to’arăşul Virgil Niţoi, un lungan slăbănog, cu vorba spartă, cu o figură de veveriţă speriată, datorată celor doi incisivi superiori crescuţi disproporţionat şi umbriţi de o mustăcioară „muscăˮ, la modă printre activiştii „peceriiˮ, vorba nemuritorului Luca Piţu. La „sectorul viticolˮ, brigadier era Gică Vâja, om priceput în ale viei şi vinului, care scăpase ca prin urechile acului de ştampila infamantă de chiabur, renunţând benevol şi printre primii la toată averea. Versatil şi oportunist, devenise mai catolic decât papa în aplicarea „directivelor partiduluiˮ. „Voinţa partiduluiˮ, adică directivele de la Bucureşti, Constanţa sau Medgidia, era pentru el literă de lege. Reuşise astfel să îşi păstreze casa arătoasă din centrul comunei şi un fel de imunitate la intemperiile politice de tot telul, locale sau raionale. Ca semn al vechii glorii de „baronˮ local, păstrase şi purta cu emfază reţinută porthartul din piele de calitate, roşcat‑maroniu, al ofiţerilor armatei române de odinioară. Era tăcut şi demn, emiţând prin ţinută şi gesturi mesajul: „Nu aveţi încotro, mocofanilor, aveţi nevoie de competenţa mea!ˮ

În fine, la sectorul legumicol, brigadier, expert necontestat, fusese numit nea Neculai Cristache, om blând, cu o figură solară şi cu o vorbă liniştitoare, tată a două fete frumuşele, tăcute şi decente. El domnea peste cele două grădini legumicole ale ceapeului. Una era cea din Laghiţă, pe malul inundabil al Dunării, înspre Boaşcic, de unde, sub privirile binevoitoare ale brigadierului („Luaţi, băieţi, luaţi, că este dăstul!ˮ), ne „aprovizionamˮ vara, în voie, cu roşii şi castraveţi, fără scrupule şi remuşcări de natură etică, băieţii pescari care ne întâmplam prin zonă. Cealaltă grădină era amenajată în larga luncă a Troinei, la doi paşi de Seimenii Mici, unde moş Cristache ne îmbia, dacă treceam pe acolo, pe copiii ceapiştilor sau pe oricine, cu guliile şi cu ridichile al căror gust şi aromă nu vor mai fi regăsite niciodată în universul întreg al acestei existenţe terestre. Geniul său de legumicultor s‑a vădit în întreaga lui incontestabilă splendoare prin împrejurarea că, după 1990, când şandramaua ceapistă s‑a dus pe apa sâmbetei, moş Neculai Cristache, aproape octogenar, furniza cunoscătorilor, culese de pe cei câţiva ari pe care îi îngrijea singur în grădina proprie, de sub Movilă, ridichile, tomatele, castraveţii şi salatele cele mai gustoase din lume. Moş Cristache, te rog să primeşti, de acolo de unde eşti, preaplecatele mele omagii şi admiraţia mea faţă de bunul samaritean şi faţă de profesionistul desăvârşit care ai fost!

În poza de mai sus apar lucrătorii de la „sereleˮ de pe malul Troinei, într‑o zi din iarna anului 1963; în ordine, de la stânga: Ilarion, tatăl meu, moş Gheorghe Vică, copilul Mihai Popescu, coleg de clasă cu autorul, moş Ion Giuglea, moş Ştefan Cocor, văr al mamei, moş Neculai Cristache, moş Vasile Greavu, Ion Popescu. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

De ce angajarea în Guvern a unui fiu de politician ne face să pierdem de două ori

Dan CONSTANTIN

De ce angajarea în Guvern a unui fiu de politician ne face să pierdem de două ori

De aceea mulţi dintre tineri aleg din start să-şi caute ceva în afară. Nu vor să se milogească pe aici şi oricum e mai cool să lucrezi în Berlin sau Londra decât să-ţi faci veacul prin Vaslui.

Filmuletul zilei

opinii

Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (5)

Eugen MUNTEANU

Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (5)

Autorul relatează în continuare despre felul în care familia sa din Seimeni, sat situat pe malul dobrogean al Dunării, a traversat anii comunismului.

Cu Dumnezeu, de-a v-aţi ascunselea

pr. Constantin STURZU

Cu Dumnezeu, de-a v-aţi ascunselea

Cuvântul Dumnezeu cred că e printre cele mai familiare cuvinte. Dar avem noi o idee clară asupra conţinutului acestui cuvânt? Îl învăţăm de mici, dar ceea ce învăţăm corespunde realităţii? Trăim cu impresia că atunci când vorbim despre Dumnezeu ştim precis la Ce (sau la Cine) ne referim. 

Coroana reginei

arh. Ionel OANCEA

Coroana reginei

Arhitectura este arta deplină a spaţiului de viaţă, personală şi comunitară. Resursele de creativitate vin din întreaga cultură şi civilizaţie. Referinţele sunt complexe, diferite de ale artelor plastice figurative sau nonfigurative. 

pulspulspuls

Avem notabilităţi faine pe listă: iacătă cine vine la inaugurarea A8 din 2050!

Avem notabilităţi faine pe listă: iacătă cine vine la inaugurarea A8 din 2050!

Sinceri să fim acuma, parcă nici nu ştim cum s-o luăm: de bună sau de nebună? Un personagiu din târg pus pe ghiduşii a făcut o pagină online specială, preventiv, ca să ocupe loc în faţă, pentru inaugurarea autostrăzii Unirii, A8, pentru data de luni, 3 ianuarie 2050 (!). 

Caricatura zilei

Oare și lor le-a venit mare?

Editia PDF

Bancul zilei

Doi tipi, amândoi casatoriti, stau de vorba: – Nu stiu ce sa ma mai fac! De câte ori vin acasa, dupa ce am ba (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.

    X