Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (4)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Autorul prezintă în continuare procesul rapid de dispariţie a ţărănimii prin colectivizarea comunistă a agriculturii, aşa cum l‑a perceput în propria copilărie.

La „sectorul zootehnicˮ nu ţin minte să se fi impus ca şef vreo personalitate „competentăˮ. Tot ce îmi amintesc este obida şi umilinţa resimţite de tata-mare Neculai când trebuia să ceară de la brigadier, de cu seară, un bon special, ori de câte ori avea nevoie de propria căruţă şi de proprii căişori, adică de cel puţin o dată pe săptămână, ca să care nişte lemne din luncă sau nişte saci la moară. Cu lacrimi în ochi îmi amintesc de infinita tandreţe cu care bătrânul îşi întâmpina vechii lui tovarăşi de muncă: „Ce mai faci, măi, Surule? Dar tu, Murguţo, îţi dau ăştia apă dăstulă, când ţi‑e sete?ˮ Mai îmi aduc aminte şi de serile când mama îmi punea în braţe două sticle verzui şi în mână un bon de mână obţinut „de la birouriˮ, trimiţându‑mă „la dealˮ, pe înserate, la grajdurile de vaci ale ceapeului, ca să iau şi să aduc acasă doi litri de lapte proaspăt muls.

Neştearsă şi dureroasă va rămâne în memoria mea afectivă mai ales imaginea tatălui meu dintr‑o toamnă târzie şi friguroasă când, prin clasa a X‑a, l‑am vizitat la „sectorul porcinˮ, unde acceptase să lucreze o vreme, fiindcă se câştiga mai bine, ca să poată strânge lunar cei 550 de lei care, licean cu pretenţii în Constanţa, îmi trebuiau ca să stau nu la cămin, ci la o gazdă cuviincioasă, singur în cameră şi „cu intrare separatăˮ. Tata s‑a făcut porcar pentru mine! Cititorul lui Balzac, Victor Hugo, Dostoievski şi Lev Tolstoi, bărbatul mândru şi tăcut care dădea bineţe pe uliţe primul, tuturor, inclusiv copiilor, dar întorcea capul într‑o parte dacă se întâlnea cu vreunul din noii stăpâni ai satului acceptase, de dragul meu, să se coboare pe treapta cea mai de jos a umilinţei, rânind pestilenţiile turmei porcine a ceapeului, ca ultima dintre slugi!

Ceapeul avea şi un preşedinte, Costică Iancu, văr primar cu Aristide Iancu, soţul mătuşii Mărioara, sora cea mare a mamei, zidar în Constanţa, la care am fost găzduit în primul an de liceu. Mama Nicoleta avea un dar onomaturgic ieşit din comun, prin care definea cu precizie, potrivit unei semiologii sui generis, cu virtuţi deopotrivă poetice şi imprecative, personajele detestate, adică pe membrii „staff-uluiˮ de partid ai comunei. Dacă primarul („preşedintele sfatului popularˮ) Gheorghe Maria era „aşlacu’ ălaˮ, secretara celulei de partid, Victoriţa, era „curviştina draculuiˮ, iar preşedintele cooperativei de consum, Virgil Ivan era „Giuvanˮ - nu ştiu de unde aflase ea infamantul cuvânt de origine turcă giuvan (din italianul giovane ‘tânăr’), prin care se desemna în turca otomană partenerul dintr‑un cuplu homosexual -, Costică Iancu fusese poreclit de mama „Costică De‑acumaˮ, după ticul verbal pe care insul îl dobândise, trădând, în sens freudian, una din spaimele sale inconştiente de servitor necondiţionat al unui monstru fără chip şi contur, Partidul. Când vorbea, una‑două, orice‑ar fi zis, îşi legitima spusele prin expresia obsedantă „de‑acumaˮ, menită să marcheze ruptura definitivă între trecutul întunecos şi prezentul luminos şi de a marca marile izbânzi propagandistice ale prezentului colectivist: „de‑acuma vom face şi vom dregeˮ, „de‑acuma am lichidat exploatareaˮ, „de‑acuma ne‑am luat soarta în propriile mâiniˮ, „de‑acum partidul ne călăuzeşteˮ etc. În rest, „tovarăşul preşedinteˮ voia să pară un sătean oarecare, avea o gospodărie cuprinsă, dar nu mai mare ca a multora dintre consăteni, situată pe un fel de promontoriu deasupra maidanului de la Movilă, la capătul uliţei noastre. Un nuc bătrân îşi întinsese ramurile din grădina lui deasupra drumului, oferindu‑şi cu generozitate copiilor de prin vecinătate recolta de toamnă. Nu ţin minte să fi nedreptăţit vreodată pe cineva anume. A reuşit să rămână până la sfârşit unul dintre săteni, „slujind regimulˮ fără un entuziasm deosebit şi fără să îi trădeze pe ai lui. Cei trei copii ai săi nu aveau nimic din tarele odraslelor nomenclaturii comuniste de rang mai înalt. Fiul cel mare, Irimia, a ajuns inginer la Bucureşti, mijlocia, Eugenia, mi‑a predat, ca suplinitoare, chimia prin clasa a VII‑a, înainte de a pleca şi ea la facultate, iar cea mai mică, Victoriţa, a fost colega mea de clasă, o fată blândă şi timidă, cu care îmi disputam graţiile profesorilor şi premiile de sfârşit de an.

Femeile păreau să se fi acomodat cel mai repede cu noile condiţii de muncă şi cu „morala proletarăˮ, ignorându‑le pur şi simplu. Nu părea să le incomodeze prea mult faptul că de acum nu mai robotea fiecare pe loturile familiei, ci lucrau în echipă, prilej de a se întări legăturile tainice dintre femeile unei comunităţi tradiţionale. Doi-trei ani, la început, fiind prea mici ca să fim lăsaţi nesupravegheaţi acasă în sat, fratele meu şi cu mine erau luaţi de mama „la câmpˮ. Împreună cu alţi copilaşi de vârsta noastră, când mamele îşi începeau truda zilnică, eram lăsaţi de capul nostru, „să stăm cuminţiˮ, la umbra firavă a unor tufişuri dintre răzoare. Pe seama bietelor fete şi femei tinere erau lăsate lucrările migăloase şi grele, prăşitul, plivitul, secerişul cerealelor, culesul manual al porumbului, fructelor sau strugurilor. Planificarea colectivistă introdusese un normativ destul de complicat, care se baza pe cuantificarea lucrărilor agricole, potrivit dificultăţii şi importanţei fiecăreia, instituindu‑se un etalon numit „zi‑muncăˮ. Pe baza „procentelorˮ, şeful de echipă şi brigadierul înregistra aportul fiecărei lucrătoare, prilej de abuzuri multiple.

În fotografia de mai sus poate fi văzută echipă colectivistă de femei din anii ’60 ai secolului trecut. Pe lângă valoarea documentară intrinsecă, imaginea are pentru mine valoare sentimentală, căci acele femei tinere sunt cele care mi‑au populat prima copilărie (mama mea se află în mijloc, cea mai scundă de statură; în stânga ei, în negru complet, una din surorile mamei, tanti Jana). Chipurile şi numele acestor femei, chiar şi uliţele şi casele unde locuiau, îmi sunt încă vii în memorie. Aparţineau, într‑un fel, toate, aceleiaşi ginţi, o familie mai mare, adresându‑se una alteia potrivit unui ritual destul de strict, cu apelativele potrivite: ţaţă, ţăţică, cuscră, cumnată, naşă, fină sau vecină. În acest punct, nostos-ul diegetic mă îmboldeşte să fac un scurt comentariu de dialectologie idiomatică. Din amintire, reconstituiesc nuanţele precise ale felurilor de adresare pe care, instinctiv, mama mă instruia să le folosesc. Mi le‑am însuşit în stricteţea lor originară din uzul auroral al limbii materne. De pe la 4-5 ani încolo, intram adesea în pielea mesagerului, profund responsabil de misiunea primită de la zeiţa locului: „Te duci, pân dos, la mă‑ta mare [= soacra vorbitoarei] şi îi spui să‑ţi dea un ciurel dă mălai!ˮ sau: „Du‑te la bunică‑ta [= mama vorbitoarei] şi întreab‑o ce mai face!ˮ sau, punându‑mi în braţe un urchir de lut smălţuit: „Du‑te la tuşă‑ta Marica şi cere-i să‑ţi dea un chil dă borş, că al nostru nu a stat după huşti!ˮ, sau: „Du‑te la tanti‑ti Jana [= sora vorbitoarei] să‑ţi dea două foi dă dafin!ˮ, sau: „Când o vezi pă uliţă pă ţaţă‑ta Florica [= o vecină mai tânără a vorbitoarei] să îi spui: «Săru’ mâna, ţaţă Florico!»ˮ.

Prin ele, prin aceste doamne ţărănci, pe sub poalele cărora mi‑am început viaţa şi în preajma cărora am crescut, cătinel‑cătinel, a trecut prin istorie ultima generaţie a unui tip de feminitate românească străveche, depozitară a unor atitutudini, mentalităţi şi coduri etice, estetice, comportamentale, culturale, alimentar‑culinare specifice, care au dispărut, cel puţin în zona noastră, o dată pentru totdeauna.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Moştenirea toxică ce o vor lăsa rectorii ajunşi la al treilea sau al patrulea mandat

Dan CONSTANTIN

Moştenirea toxică ce o vor lăsa rectorii ajunşi la al treilea sau al patrulea mandat

Dacă distinsul profesor „X” sau remarcabilul „Z” au putut să treacă peste lege, eu de ce nu aş putea?

opinii

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

Despre discursul regionalist din Moldova (II)

George ŢURCĂNAŞU

Despre discursul regionalist din Moldova (II)

Delestaţi de centru şi captivi între statalismul teritoriului post-sovietic de la est de Prut şi desconsiderarea de la nivelul Bucureştiului, moldovenii din România aleg soluţia cea mai simplă: ştergerea sau renunţarea la identitate. Exemplele sunt multiple şi deseori invocate în scrieri mai vechi, de la divergenţele teritoriale bucovineană (în plin nucleu statal al Moldovei), vrânceană şi gălăţeană, la tendinţele actuale ale tinerilor de a migra pentru studii spre centrele universitare externe Moldovei, deseori mai prost cotate decât Iaşul în sistemul universitar. În aceste condiţii, să nu înţelegi necesitatea unor mişcări care militează pentru scoaterea Moldovei din izolarea impusă de către centru e cam prea mult!

Spărgătoarea de coduri

Bogdan ILIESCU

Spărgătoarea de coduri

Viaţa unui copil de acum 40 de ani (şi aproape sigur şi înainte) era absolut fascinantă pentru că era înmuiată din plin în toată istoria omenirii şi în tot ce avea mai valoros, adunat până atunci, în cărţi. Da, lucrurile alea cu un aer prozaic, mărturia perpetuă a unei invenţii seculare, care, prin natura lor de a păstra scris orice gând pe care i-l încredinţai, obligau la multă atenţie, şi mare responsabilitate şi scriitorul, şi cititorul.

pulspulspuls

Calcule matematice: am putea avea o premieră la locale la Iaşi de ne va durea mintea

Calcule matematice: am putea avea o premieră la locale la Iaşi de ne va durea mintea

Dacă tot v-am servit ieri aicea niscai aritmetică electorală de Bahlui, haideţi să continuăm şi azi cu olecuţă de analiză matematică plus geometrie diferenţială tot pe tema asta incitantă! Nu de alta, dar acuşi încep iar simulările de alegeri, şi măcar să fim pregătiţi.

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri