anunturi
grandchef
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM
Impact FM regional

Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (4)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Autorul prezintă în continuare procesul rapid de dispariţie a ţărănimii prin colectivizarea comunistă a agriculturii, aşa cum l‑a perceput în propria copilărie.

La „sectorul zootehnicˮ nu ţin minte să se fi impus ca şef vreo personalitate „competentăˮ. Tot ce îmi amintesc este obida şi umilinţa resimţite de tata-mare Neculai când trebuia să ceară de la brigadier, de cu seară, un bon special, ori de câte ori avea nevoie de propria căruţă şi de proprii căişori, adică de cel puţin o dată pe săptămână, ca să care nişte lemne din luncă sau nişte saci la moară. Cu lacrimi în ochi îmi amintesc de infinita tandreţe cu care bătrânul îşi întâmpina vechii lui tovarăşi de muncă: „Ce mai faci, măi, Surule? Dar tu, Murguţo, îţi dau ăştia apă dăstulă, când ţi‑e sete?ˮ Mai îmi aduc aminte şi de serile când mama îmi punea în braţe două sticle verzui şi în mână un bon de mână obţinut „de la birouriˮ, trimiţându‑mă „la dealˮ, pe înserate, la grajdurile de vaci ale ceapeului, ca să iau şi să aduc acasă doi litri de lapte proaspăt muls.

Neştearsă şi dureroasă va rămâne în memoria mea afectivă mai ales imaginea tatălui meu dintr‑o toamnă târzie şi friguroasă când, prin clasa a X‑a, l‑am vizitat la „sectorul porcinˮ, unde acceptase să lucreze o vreme, fiindcă se câştiga mai bine, ca să poată strânge lunar cei 550 de lei care, licean cu pretenţii în Constanţa, îmi trebuiau ca să stau nu la cămin, ci la o gazdă cuviincioasă, singur în cameră şi „cu intrare separatăˮ. Tata s‑a făcut porcar pentru mine! Cititorul lui Balzac, Victor Hugo, Dostoievski şi Lev Tolstoi, bărbatul mândru şi tăcut care dădea bineţe pe uliţe primul, tuturor, inclusiv copiilor, dar întorcea capul într‑o parte dacă se întâlnea cu vreunul din noii stăpâni ai satului acceptase, de dragul meu, să se coboare pe treapta cea mai de jos a umilinţei, rânind pestilenţiile turmei porcine a ceapeului, ca ultima dintre slugi!

Ceapeul avea şi un preşedinte, Costică Iancu, văr primar cu Aristide Iancu, soţul mătuşii Mărioara, sora cea mare a mamei, zidar în Constanţa, la care am fost găzduit în primul an de liceu. Mama Nicoleta avea un dar onomaturgic ieşit din comun, prin care definea cu precizie, potrivit unei semiologii sui generis, cu virtuţi deopotrivă poetice şi imprecative, personajele detestate, adică pe membrii „staff-uluiˮ de partid ai comunei. Dacă primarul („preşedintele sfatului popularˮ) Gheorghe Maria era „aşlacu’ ălaˮ, secretara celulei de partid, Victoriţa, era „curviştina draculuiˮ, iar preşedintele cooperativei de consum, Virgil Ivan era „Giuvanˮ - nu ştiu de unde aflase ea infamantul cuvânt de origine turcă giuvan (din italianul giovane ‘tânăr’), prin care se desemna în turca otomană partenerul dintr‑un cuplu homosexual -, Costică Iancu fusese poreclit de mama „Costică De‑acumaˮ, după ticul verbal pe care insul îl dobândise, trădând, în sens freudian, una din spaimele sale inconştiente de servitor necondiţionat al unui monstru fără chip şi contur, Partidul. Când vorbea, una‑două, orice‑ar fi zis, îşi legitima spusele prin expresia obsedantă „de‑acumaˮ, menită să marcheze ruptura definitivă între trecutul întunecos şi prezentul luminos şi de a marca marile izbânzi propagandistice ale prezentului colectivist: „de‑acuma vom face şi vom dregeˮ, „de‑acuma am lichidat exploatareaˮ, „de‑acuma ne‑am luat soarta în propriile mâiniˮ, „de‑acum partidul ne călăuzeşteˮ etc. În rest, „tovarăşul preşedinteˮ voia să pară un sătean oarecare, avea o gospodărie cuprinsă, dar nu mai mare ca a multora dintre consăteni, situată pe un fel de promontoriu deasupra maidanului de la Movilă, la capătul uliţei noastre. Un nuc bătrân îşi întinsese ramurile din grădina lui deasupra drumului, oferindu‑şi cu generozitate copiilor de prin vecinătate recolta de toamnă. Nu ţin minte să fi nedreptăţit vreodată pe cineva anume. A reuşit să rămână până la sfârşit unul dintre săteni, „slujind regimulˮ fără un entuziasm deosebit şi fără să îi trădeze pe ai lui. Cei trei copii ai săi nu aveau nimic din tarele odraslelor nomenclaturii comuniste de rang mai înalt. Fiul cel mare, Irimia, a ajuns inginer la Bucureşti, mijlocia, Eugenia, mi‑a predat, ca suplinitoare, chimia prin clasa a VII‑a, înainte de a pleca şi ea la facultate, iar cea mai mică, Victoriţa, a fost colega mea de clasă, o fată blândă şi timidă, cu care îmi disputam graţiile profesorilor şi premiile de sfârşit de an.

Femeile păreau să se fi acomodat cel mai repede cu noile condiţii de muncă şi cu „morala proletarăˮ, ignorându‑le pur şi simplu. Nu părea să le incomodeze prea mult faptul că de acum nu mai robotea fiecare pe loturile familiei, ci lucrau în echipă, prilej de a se întări legăturile tainice dintre femeile unei comunităţi tradiţionale. Doi-trei ani, la început, fiind prea mici ca să fim lăsaţi nesupravegheaţi acasă în sat, fratele meu şi cu mine erau luaţi de mama „la câmpˮ. Împreună cu alţi copilaşi de vârsta noastră, când mamele îşi începeau truda zilnică, eram lăsaţi de capul nostru, „să stăm cuminţiˮ, la umbra firavă a unor tufişuri dintre răzoare. Pe seama bietelor fete şi femei tinere erau lăsate lucrările migăloase şi grele, prăşitul, plivitul, secerişul cerealelor, culesul manual al porumbului, fructelor sau strugurilor. Planificarea colectivistă introdusese un normativ destul de complicat, care se baza pe cuantificarea lucrărilor agricole, potrivit dificultăţii şi importanţei fiecăreia, instituindu‑se un etalon numit „zi‑muncăˮ. Pe baza „procentelorˮ, şeful de echipă şi brigadierul înregistra aportul fiecărei lucrătoare, prilej de abuzuri multiple.

În fotografia de mai sus poate fi văzută echipă colectivistă de femei din anii ’60 ai secolului trecut. Pe lângă valoarea documentară intrinsecă, imaginea are pentru mine valoare sentimentală, căci acele femei tinere sunt cele care mi‑au populat prima copilărie (mama mea se află în mijloc, cea mai scundă de statură; în stânga ei, în negru complet, una din surorile mamei, tanti Jana). Chipurile şi numele acestor femei, chiar şi uliţele şi casele unde locuiau, îmi sunt încă vii în memorie. Aparţineau, într‑un fel, toate, aceleiaşi ginţi, o familie mai mare, adresându‑se una alteia potrivit unui ritual destul de strict, cu apelativele potrivite: ţaţă, ţăţică, cuscră, cumnată, naşă, fină sau vecină. În acest punct, nostos-ul diegetic mă îmboldeşte să fac un scurt comentariu de dialectologie idiomatică. Din amintire, reconstituiesc nuanţele precise ale felurilor de adresare pe care, instinctiv, mama mă instruia să le folosesc. Mi le‑am însuşit în stricteţea lor originară din uzul auroral al limbii materne. De pe la 4-5 ani încolo, intram adesea în pielea mesagerului, profund responsabil de misiunea primită de la zeiţa locului: „Te duci, pân dos, la mă‑ta mare [= soacra vorbitoarei] şi îi spui să‑ţi dea un ciurel dă mălai!ˮ sau: „Du‑te la bunică‑ta [= mama vorbitoarei] şi întreab‑o ce mai face!ˮ sau, punându‑mi în braţe un urchir de lut smălţuit: „Du‑te la tuşă‑ta Marica şi cere-i să‑ţi dea un chil dă borş, că al nostru nu a stat după huşti!ˮ, sau: „Du‑te la tanti‑ti Jana [= sora vorbitoarei] să‑ţi dea două foi dă dafin!ˮ, sau: „Când o vezi pă uliţă pă ţaţă‑ta Florica [= o vecină mai tânără a vorbitoarei] să îi spui: «Săru’ mâna, ţaţă Florico!»ˮ.

Prin ele, prin aceste doamne ţărănci, pe sub poalele cărora mi‑am început viaţa şi în preajma cărora am crescut, cătinel‑cătinel, a trecut prin istorie ultima generaţie a unui tip de feminitate românească străveche, depozitară a unor atitutudini, mentalităţi şi coduri etice, estetice, comportamentale, culturale, alimentar‑culinare specifice, care au dispărut, cel puţin în zona noastră, o dată pentru totdeauna.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

300 km autostradă pe an, 15 spitale, 4,6 milioane salarii peste medie

Dan CONSTANTIN

300 km autostradă pe an, 15 spitale, 4,6 milioane salarii peste medie

Iată ce s-ar putea face cu o mai bună colectare a TVA! Rezolvarea acestei probleme ar crea o sursă importantă de venit la buget, şi nu ar mai fi nevoie de creşterea impozitului pe venituri.

opinii

Biberonul

Nichita DANILOV

Biberonul

Mult timp am fost obsedat de casa copilăriei mele. Ea îmi revenea deschizându-şi larg uşile până şi în vis. Dacă se întâmpla însă să-i trec pragul, mă simţea străin. Nici un lucru pe care-l cunoşteam nu se mai afla la locul său, căci spaţiul intim din interiorul casei se transforma într-un adevărat labirint, prin care înaintam încercând să-mi reconstitui anumite scene petrecute în copilărie.

Despre câteva lucruri interesante din Anuarul Statistic al Judeţului Iaşi ediţia 2021 (II)

Ciprian IFTIMOAEI

Despre câteva lucruri interesante din Anuarul Statistic al Judeţului Iaşi ediţia 2021 (II)

În vreme ce, în Ucraina, obiective civile şi militare sunt făcute una cu pământul de invadatorii ruşi, în România zonelor metropolitane (polii de creştere economică) se lansează proiecte imobiliare pe bandă rulantă. 

Mamaia şi „tataia”: O snoavă de prin tren

Michael ASTNER

Mamaia şi „tataia”: O snoavă de prin tren

De la Vinţu de Jos până la Cluj am fost ba trei, ba patru persoane în compartiment. De la Cluj am rămas doar cu o „băbuţă” (aşa i-am zis eu în mintea mea, femeia, bine păstrată şi sprintenă, să tot fi avut cel mult 75 de ani) urcată (am înţeles dintr-o convorbire telefonică de-a ei) de la Deva (şi care mergea şi ea până la capăt, până la Iaşi, adică). 

pulspulspuls

Băieţii de la cumătrie, supăraţi pe sponsorii lui Maia Sandu

PULS

Băieţii de la cumătrie, supăraţi pe sponsorii lui Maia Sandu

Auzim prin zona băieţilor de la cumătrie că e mare agitaţie în zona acestora, cu tot sprijinul indirect de care beneficiază ei dinspre palatul cel roznovan, pe motiv că sunt prea şuntaţi de concurenţa pe bune care vine dinafara Iaşului cu bani tot mai mulţi de investit în cartiere întregi de blocuri.

Caricatura zilei

Cireșe, nu ruble

Editia PDF

Bancul zilei

Doi rechini : - Ce faci, ma? - Am fost bolnav... - Pai, ce-ai avut?  - Am mâncat un general rus si o saptamân (...)

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.