Semne bune și mai puțin bune

Dezbaterea iscată în jurul planurilor-cadru din noua reformă a învățământului liceal e un lucru bun, cu toate exagerările și lamentările care, în mod natural, au însoțit-o. Dar este o dezbatere sănătoasă, vie, iar informațiile puse la dispoziție sunt suficient de clare ca să se întrevadă, pentru prima dată, și un rezultat. Ziarul de Iași a dedicat un dosar consistent acestei probleme, vor avea loc și dezbateri publice, iar corespondența dintre minister și „sistem” funcționează.

Tot bine este și că responsabilitatea școlii crește, astfel încât este posibil să vedem în curând instituții de învățământ care vor arăta cu totul diferit între ele: licee (sau clase) unde se învață 3 ore de latină (sper, în urma discuțiilor ce vor avea loc!), 4 ore de filosofie sau 5 ore de matematică pe săptămână. Dacă totul merge bine, și absolvenții de liceu vor ajunge să fie diferiți între ei, vor avea povești de viață și idealuri diferite. Nu îi va aduce împreună doar grija locului de muncă, umbra tristă care însoțește de prea mult timp întregul sistem de învățământ românesc.

Dar aceste principii și mecanisme de reformă au nevoie să se sprijine și pe alte schimbări. În primul rând, examenele pe care le au de dat elevii (și care încep, nemilos, încă de la clasa a patra) sufocă formidabila aventură a învățării. Cu alte cuvinte, în ultimii doi ani din fiecare ciclu, se învață doar pentru examenul care stă să vină. Meditații, scutiri de la orele „irelevante”, amânarea oricărei pasiuni de a descoperi ceva, în afara celor trebuincioase pentru o notă cât mai mare la „cumpăna teribilă” care dă târcoale: toate acestea îngroapă cea mai de preț comoară a școlii – bucuria de a învăța. Așadar, dacă libertatea elevului de a alege un drum propriu este, după câte văd, încurajată din ce în ce mai mult, și o reformă a examenelor este necesară, astfel încât ele să oglindească responsabilitatea care însoțește această libertate.

Tot legat de planurile-cadru, o nedumerire se iscă în mod firesc atunci când este parcursă lista disciplinelor. Nu văd motivul pentru care sunt desprinse din Psihologie, Economie, Informatică sau Istorie discipline îngust delimitate (Educație antreprenorială, de exemplu), dar materii precum Gramatica sau Istoria culturii nu se regăsesc în listă. Legătura dintre parte și întreg sau dintre temei și întemeiat au fost mereu instrumente bune în organizarea informației și în înțelegerea sensului acesteia, iar dacă, de dragul ideologiei învățământului „aplicativ” sau „practic”, cum i se mai spune, ele sunt ignorate, rezultatul ar putea fi mai degrabă neînțelegerea decât limpezirea minții.

În fine, ca să citez din paragraful 2.3 din documentul MEC, „filiera teoretică, prin profilul umanist, oferă pregătire pentru domeniul științelor sociale, prin trunchiul comun care include istoria, filosofia și sociologia. Curriculumul de specialitate aprofundează sociologia și psihologia. Opționalele pot aborda elemente de jurnalism, comunicarea strategică sau analiza informațiilor. Facultățile de Jurnalism sau Științe Politice pregătesc viitori sociologi, analiști sau jurnaliști”. Evident, formularea este grăbită. De ce curriculumul de specialitate aprofundează doar sociologia și psihologia (nemenționată anterior), dar nu și filosofia? De ce opționalele sugerate nu abordează și elemente de istorie? Ce înseamnă „analiști”? Este clar că „nota generală” care deschide documentul este scrisă mai degrabă din plictiseală, dar chestiunile menționate pot avea, ulterior, efecte. Amestecarea științelor sociale cu cele umaniste, marginalizarea filosofiei care, se pare, nu poate fi „aprofundată” și nici „abordată” prin alte materii de studiu, confuzia dintre domeniile care, la facultate, vor ajunge să fie clar delimitate sunt câteva exemple. Dezbaterea ar trebui să se îndrepte și spre asemenea așa-zise „amănunte”. Doar că este nevoie de timp. Iar timp nu este, fiind confiscat de evenimentele vieții publice, altele decât învățământul și dilemele sale.

Publicitate și alte recomandări video