Semne (II)

Eu, care te exasperam printr-un self-control dus, uneori, până la nesimţire, acum dau repede la şoricei. – Ce faci, dai la şoricei? te întrebam, când urmăreai vreo dramă care cerea obol de lacrimi. – Ce-ţi pasă! îmi replicai, bosumflată şi un pic jenată că ţi-am surprins slăbiciunea. În casa asta nu poate omu’ nici să plângă!?… –Omu’, dar nu şi femeia. Plânsul e interzis prin decret prezidenţial. –Aha! te prindeai în joc. Bine că eşti tu, că sunteţi voi (îl includeai şi pe Copil) tari, ca piatra… – …iuţi ca săgeata, completam noi, în cor şi te copleşeam cu îmbrăţişări şi săruturi. – Sunteţi nişte escroci sentimentali, nişte profitori mizerabili, nu ştiu ce-am să mă fac cu voi…

Gata, „momentul dramatic” trecuse. Asta era mai ales în ultimii tăi ani, când ştiam – ştiai şi tu – că se apropie sfârşitul. Evitam, pentru tine, pe cât posibil, cărţile, filmele, despre bolnavi incurabili, mai ales despre femei cu cancer la sân. Şi cât de multe erau! Acceptai tacit această cenzură, te făceai că nu observi. Te atârnai cu toate puterile de viaţă („M-atârn de tine, poezie”) şi te pregăteai, totodată, pentru marea trecere: în agendele tale am găsit tot felul de reţete, sfaturi ale medicului, din diverse reviste, tratamente naturiste, pronosticuri privind finalul, rugăciuni de mântuire.

Tu te-ai mântuit. Dar eu? În primele zile, în primele luni, în primul an te-am visat mereu. Dacă trecea o săptămână şi nu-mi apăreai în vis, eram neliniştit, sâcâit, irascibil, ca un îndrăgostit căruia nu i-a venit iubita la întâlnire. Iar acum, trec luni şi luni fără ca visul să mi te închipuie. Uneori, văd o femeie pe stradă, care seamănă cu tine, este îmbrăcată ca tine, merge ca tine. Îmi vine s-o strig, s-o opresc. N-am făcut-o. Încă.

Dar nu mă gândeam la toate astea, nu mă gândeam la tine, în după-amiaza aceea. Ci doar realizam, confuz, faptul că, la noi, parastasele, pomenirile încep ca un cântec de jale şi se termină cu unul de voie bună, dacă nu chiar (vorba lui Creangă) cu cântece sculăţele. Bănuieşti că m-am integrat repede în „ceremonial”, am mâncat, am băut şi-am vorbit, până seara târziu. Toţi erau bucuroşi c-am venit („fiul rătăcitor”) şi mă înconjurau cu o atenţie excesivă, ca pe un oaspete de seamă. Deciseseră că voi rămâne peste noapte acolo, chiar şi mie mi se părea tentant să dorm din nou în patul în care dormisem într-o vacanţă de vară, când făceam pe gazetarul la ziarul local, iar sora mea mă găzduise. Apoi, brusc, le-am spus că plec: E o întâlnire, un recital de poezie, de la care nu pot lipsi, le stric programul… Oamenii m-au invitat, s-au străduit, au plătit pentru asta, iar eu…

Am fost convingător: un vecin, octogenar cu veleităţi literare, s-a simţit onorat să mă ducă, cu maşina personală, până-n comuna cu nume de săgeată, sau de suliţă, unde se desfăşura şezătoarea de la care, chipurile, nu puteam lipsi. La volan, octogenarul, credeam că din clipă-n clipă va face un accident sau un infarct. Ce nebunie!, îmi spuneam. De ce l-am scos din casă pe acest om, să mă ducă pe coclauri? De ce?!

Cum am intrat în sală, am căutat-o cu privirea: nu era. Poate n-a fost invitată, sau n-a putut veni, mi-am zis. Aş fi vrut să-l întreb pe vreunul dintre organizatori, dar m-am abţinut. Ce-or să zică? Ia te uită, bătrânul poet a şi pus ochii pe cineva!…

Întotdeauna m-am ferit să nu cad în ridicol, ceea ce nu înseamnă că n-am căzut deseori.

Dar a doua zi, în drum spre Dorohoi – ea nu venise, desigur – n-am mai rezistat şi l-am întrebat pe Gellu:

– Există aici în oraş o tânără poetă, Emanuela Adam, mi-a oferit ieri o carte cu autograf. Ea de ce nu vine cu noi, n-aţi invitat-o?

– Nu cunosc nici o poetă cu acest nume, s-a mirat Gellu.

– Dar i-am citit cartea, m-am uitat la caseta tehnică. Îi eşti redactor de carte…

– Atunci ar fi imposibil să n-o cunosc. Cred că faceţi o confuzie. Aţi avut o zi şi-o noapte grea…

N-am mai insistat. În autocar, şi la dus, şi la întors, am stat lângă Maria. I-am ţinut loc, am vrut să văd dacă apropierea ei emană unda de emoţie de altădată. I-am amintit că, într-o vacanţă, am vizitat-o acasă, în satul natal. Cât de surprinsă a fost atunci, ce teamă îi era să nu fim văzuţi de vecini, să nu intre în „gura satului” – iar noi nici nu ştiu dacă ne-am sărutat… Sporovăind, mi-am dat seama că o indispun reveriile mele, faptul că-i aminteam de acele întâlniri, petrecute la distanţă, în ani, de scrisorile pe care ni le-am trimis, o vreme, scrisori fără efuziuni, fără promisiuni, fără declaraţii de dragoste; de telefoanele pe care ni le-am dat uneori, eu, mai ales, când ajungeam pe-acolo, ca să îi spun că sunt în oraş şi ea, bucuroasă că mă aude, dar scuzându-se că nu mă poate invita la ea întrucât…

De fiecare dată ceva era împotrivă, iar când ne întâlneam, totuşi, parcă trăgea o cortină despărţitoare între noi. Nu te puteai apropia de Maria.

Ca şi acum.

– Te-aş invita pe la mine, mi-a spus, în final, dar ştii, toată casa e cu fundu-n sus…

Nedezminţită, Maria. Singuratica Maria.

În zilele şi în lunile următoare am uitat şi de Maria, şi de tânăra poetesă cu care stătusem câteva minute de vorbă, pe treptele Bibliotecii. Aproape că am uitat şi de tine, scufundându-mă iar şi iar, cu o frenezie inconştientă şi incontrolabilă, în marasmul cotidian. (Va urma)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video