Semne (III)

La exact două luni de la întâlnirea de pe scări, am primit o scrisoare.

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine, începea epistola. V-am oferit o carte, prima mea carte, şi-am stat câteva minute împreună pe treptele Bibliotecii. Tremuram de frig şi de emoţie, nu ştiu care predomina. Atunci nu v-am spus, că n-aveam timp şi nici îndrăzneala unei mărturisiri, vă spun acum o mică poveste care, poate o să vă uimească. Întâlnirea, faptul că v-am cunoscut, mi-au adus un parfum pierdut, din copilăria şi adolescenţa mea: parfumul cireşilor înfloriţi, parfumul unei cărţi mici, aproape albastră, pe care tata mi-a dăruit-o pe când aveam 10 ani. Am citit cartea ghemuită în fotoliul din hol şi m-am întors de mai multe ori la o poezie, care avea să-mi urmărească anii. Timpul a trecut, cartea a rămas ascunsă în bibliotecă. Au venit ani când mi-a înflorit primul cireş şi-atunci, în locul altor cuvinte, îmi veneau în gând doar acestea: „Pe unde merg doar urma ta răsare/ tipar târziu de-ntoarcere durută./ E fiecare pas un semn de întrebare/ necunoscut, necunoscută".

Mi-am recunoscut, cu uimire şi încântare, versurile, scrise în urmă cu vreo trei decenii. Eram zgândărit plăcut în orgoliu, şi-n acelaşi timp îmi reproşam că, în ziua aceea, am fost atât de expeditiv cu poetesa; parcă n-aş fi putut să-mi sacrific programul, pe care, oricum, îl simţeam ca pe-o corvoadă, şi să stau mai mult cu ea?

In anii de liceu şi-n timpul facultăţii – continua confesiunea – cele patru versuri m-au însoţit din umbră, scrise pe o foaie ruptă dintr-un caiet, împăturită, ascunsă între cursuri, într-o carte, într-un buzunar, lipită pe perete. Nu ştiu nici până astăzi de ce a avut atâta putere asupra mea şi e prea târziu acum să-mi răspund. Pentru mine toate par târzii, până şi întâlnirea cu cel care mi-a pus un cuvânt în suflet, un cuvânt care m-a urmărit ani de zile, cu pauze nemeritate de uitare.

Mă simţeam cu un cer mai sus, mă şi imaginam plutind cu ea de mână, ca într-o pictură a lui Chagall, pe deasupra oraşului. O însufleţire de care eu însumi mă miram, căci fusese înăbuşită, dispăruse odată cu dispariţia ta, mă inunda şi-mi dezmorţea articulaţiile. Cuprins de o subită inspiraţie, am  scos dintr-un top de hârtie foi albe, imaculate, mi-am încercat pixurile, am ales, dintr-un teanc de plicuri, unul care mi s-a părut potrivit, am scris adresa – juisând la faptul că, iată, expeditoarea mi-o dăduse, deci se aştepta la un răspuns – şi… şi acum, ce-i scriu?Pentru mine nu era, totuşi, decât o Necunoscută care, într-un moment de graţie confesivă, mărturisise un anume impact liric. Vezi să nu cazi în ridicol!m-a avertizat vocea interioară. (Poate era vocea ta?)

Mi-am căutat cuvintele, le-am ales, le-am strunit, pe cele prea avântate, le-am înmiresmat, le-am alambicat şi le-am limpezit, le-am trecut prin urechile acului, le-am întreţesut ca într-un covor în care desenul abia se întrezăreşte. Şi le-am expediat.

Dar înainte de-ai scrie, i-am recitit cartea, placheta de versuri, pe care abia am găsit-o, rătăcită printre alte zeci de volume. Unul din texte, căruia nu-i dădusem nici o importanţă la prima lectură, ca de altfel nici cărţii întregi, mi se părea purtător al unui mesaj secret: Mai întâi te-am citit/ şi cuvântul îmi picura în suflet,/ întinzând cercuri la nesfârşit,/ o lacrimă/ …/ Te-am învăţat// Te-am cunoscut/ mereu/ acoperindu-ţi paşii cu ai mei/ …/ dar e ceva/ ce rămâne după toate plecările.

Era o prostie să cred că se referă la mine, de altfel un poet, care-i produsese bucurii şi deznădejdi, bântuia şi prin alte texte. Aş fi vrut s-o întreb, în scrisoare, cine era „fericitul destinatar”, dar m-am abţinut. Nu fi ridicol!

Peste trei zile mi-a telefonat: tocmai primise plicul. Promptitudinea cu care m-a sunat, căldura vocii, cuvintele ce păreau că vor să spună mai mult, sau în care eu căutam sensuri ascunse, semne că… Nu, nu-i întâmplător, îmi spuneam, şi nici nu-i vorba doar de impact liric, de reverenţa târzie făcută celui care fără a şti, i-a fost mentor, călăuză sub zodia cuvintelor, cum zicea undeva.

Eram, auzind-o, cu încă un cer mai sus, levitam prin cameră, peste bibliotecă – a, Biblioteca, locul întâlnirii providenţiale! – şi-abia dacă vedeam chipul tău, din fotografii, privindu-mă – cu îngăduinţă? cu ironie? Nu mă gândeam decât la ea, la Necunoscuta de pe treptele Bibliotecii, care acum, iată, îmi devenea aproape palpabilă.

Trebuie s-o revăd, mi-am spus. De fapt, nici nu-mi aminteam cum arată, dar ce conta?

Când am ajuns în oraş, ploua ca-n Bacovia. Era noiembrie şi era frig, bătea vântul, spulberând ploaia şi ultimele frunze din copacii răşchiraţi spre cer, ca nişte oase de dinozaur. Convenisem s-o caut la şcoală – era, ca şi tine, profesoară de franceză, această coincidenţă mi-a dat frisoane, mi s-a părut un semn, o predestinare. Dar – nu-mi venea a crede! – la adresa indicată nu era nimic, nicio clădire, nicio casă, ci doar un loc viran, flancat de un gard de sârmă. O tăbliţă indicatoare îmi spunea clar că mă aflu pe strada şi la numărul pe care le aveam înscrise-n agendă şi-n cap. I-am telefonat, pe fix, celei căutate, telefonul a sunat îndelung, dar n-a răspuns nimeni. Am sunat-o pe celular şi mi-a răspuns robotul: NUMĂRUL FORMAT NU ESTE ALOCAT. THE NUMBER YOU HAVE DIALED IS NOT IN SERVICE.

M-am sprijinit de poartă, legată şi aceasta cu sârmă, şi-am rămas un timp aşa, survolând cu privirea tăpşanul pe care ar fi trebuit să fie o şcoală. Rarii pietoni care treceau pe acolo au început a mă privi cu suspiciune: Ce-o fi căutînd ăsta? O doamnă mai în vârstă (mi-e jenă să spun: cam de vârsta mea) m-a şi interpelat: – Căutaţi pe cineva? Vi s-a făcut rău? – O, nu…, ba da, m-am bâlbâit. Am venit la adresa asta, aici trebuia să fie o şcoală, Şcoala 43… – Dar nici n-avem în oraş atâtea şcoli, s-a mirat doamna, nu-i un oraş chiar aşa de mare. Nu sunteţi de pe-aici, nu? – Nu, adică am fost, oarecum… – Am crezut că sunteţi un moştenitor, proprietarul a murit de mult. Sau un cumpărător care a venit să vadă locul. – Sunt, mai degrabă, un vizitator, doamnă, dar am greşit adresa. – Se-ntâmplă, m-a consolat femeia. Oricum, aici n-a fost niciodată o şcoală…

Am pornit-o spre centrul oraşului şi-am intrat în prima cafenea, să beau ceva, să mă încălzesc. Am mai sunat de cîteva ori, pe mobil, dar răspunsul era acelaşi: NUMĂRUL FORMAT NU ESTE ALOCAT! Şi vorbisem cu ea chiar în dimineaţa plecării.

CE CAUT EU AICI? mă întrebam, sorbindu-mi cafeaua. Era ca şi cum aş fi intrat prin efracţie într-o casă străină şi urma, din clipă în clipă, să fiu descoperit, arestat. N-am mai telefonat nimănui, să-mi anunţ prezenţa în oraş, nici rudelor, nici prietenilor. Nici chiar Mariei. La ce bun?

Dar în drum spre autogară, nu m-am putut abţine şi-am trecut pe la Bibliotecă. N-am intrat, m-am aşezat pe trepte, ignorând faptul că erau ude şi-am stat aşa până m-a luat frigul. Pe ecranul minţii se dilata întrebarea fără răspuns: CE CAUT EU AICI?

Au trecut încă trei luni de atunci. N-am mai primit nicio scrisoare, nici un telefon. Nici pe tine nu te-am mai visat, până astă-noapte. Erai îmbrăcată în rochiţa ta de rândunică: albastru, cu guleraş roşu, ca atunci când ne-am cunoscut. Exist, îmi spuneai, iată-mă! Îţi întindeai braţele spre mine, dar când încercam să le prind, te îndepărtai. Exist, dar într-un alt oraş, pe o altă stradă, la un alt telefon, într-un alt cer. Apoi te-ai întors şi-ai început să alergi, îţi mai vedeam doar conturul, haloul. Am început şi eu să alerg, eu, care n-am alergat niciodată…

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video