
Vei trăi cu iluzia că genul tău e un amestec hibrid dintre regnul animal, cel vegetal, și cel mineral. Cu alte cuvinte, vei fi un om universal. Iar dacă vei îndrăzni cumva să spui altfel, toți ceilalți, aliniați corect din punct de vedere ideologic, dar și biologic, te vor privi ca pe o ciudățenie, și te vor repudia, împingându-te, dar nu brutal, ci cu diplomație și delicatețe, încet-încet, la marginea societății.
Trecând pe strada Spancioc am asistat la o scenă pe cât de înduioșătoare, pe atât de bizară în ansamblul ei. În fața unei viluțe cochete și foarte frumos îngrijite, o bătrânică îmbrăcată în haine curate, era sâmbătă, stătea în genunchi tunzând gazonul cu o forfecuță de unghii.
De jur împrejurul ei erau adunate mici grămăjoare de iarbă, pe care ea, din când în când, închizându-și ochii, le mângâia ușor trecându-și degetele firave peste creștetele lor. Apropiindu-mă de grilajul de fier forjat, am văzut și grămăjoare de zorele, de măzăriche parfumată, de flori de căldurușă, de floricele de nemțișor, de flori de nu mă uita, dar și de floricele de trifoi, pe care, alegându-le și tăindu-le cu grijă, bătrânica le punea între filele îngălbenite ale unui album extras din biblioteca ei.
Văzând că m-am oprit în loc, privind-o cu uimire, bătrânica mi se confesă:
– Probabil vă pare destul de ciudat că tund gazonul cu forfecuța mea de unghii. Vă întrebați de ce nu am apelat la un îngrijitor cu motocoasă, cum procedează mai toți vecinii mei, nu-i așa?
– Poate că nu aveți bani destui pentru o motocoasă, am bâiguit eu.
– Am, cum să n-am, răspunse bătrânica. Nu sunt și nu am fost vreodată săracă. M-am născut într-o familie cu state vechi; am fost o răsfățată și sunt și acum o răsfățată de destin. Motocoasele însă mă înspăimântă. Zgomotul pe care-l fac mă scot din țâțâni. Desigur, aș fi putut ruga pe cineva de la țară să vină cu o coasă și să taie frumos gazonul din grădina mea. Am bani suficienți să-l plătesc. Eu însă respect iarba. Fiecare fir e unic în felul lui. De aceea eu îl tai cu grijă, ca să renască și să nu simtă decât durere lui, nu și durerea firelor de iarbă cosite din jur. Și când tai cu forfecuța firul de iarbă, rostesc în gând și o rugăciune către Maica Domnului ce ne veghează din ceruri. De obicei, fac treaba asta în zori, când nu mă vede lumea și când firele de iarbă sunt pline de rouă. Dar azi, am zăbovit nu știu de ce în pat și m-am trezit mai târziu.
– Dar cu floricelele ce faceți? Aveți vreo nepoțică? Vreun nepoțel?
– Nu, din păcate nu. Sunt singură pe lume, de aceea și așez cu grijă aceste
floricele printre firele abecedarului, ca să-mi amintesc de copilăria mea.
– Dar dacă tot culegeți floricelele și le așezați în album, ar trebui să puneți tot între file și niște fluturi sau albinuțe, ca să le țină florilor de urât.
– M-am gândit și eu la lucrul ăsta. Am prins câțiva fluturi, i-am ținut în palmă și apoi le-am dat drumul să zboare prin grădină. Mi-a fost milă să-i ucid. Am prins și câteva albinuțe, așezând o pălărie peste ele. Dar auzindu-le cum zumzăie și cum se zbat să iasă afară, le-am dat drumul și lor și le-am urmărit apoi cum se învârt și cum culeg miere și polen din floricelele de aici și apoi se duc înapoi la stupul lor. Sunt făpturi ale Domnului, făpturi minunate, nu aș putea cu nici un chip să le ucid…
Ascultând-o vorbind astfel sufletul meu s-a înduioșat. Biata bătrânică, oare de ce mi-a ieșit în cale? Nu cumva să-mi arate că pe lumea asta fiecare fir de iarbă și fiecare ființă își au un loc al lor?
– Vă urez o zi bună, spor la lucru și multă, multă sănătate, am zis îndepărtându-mă
încet de gard.
– O zi bună și multă sănătate îți urez și ție, bătrâne domn, răspunse bătrânică întorcându-se la lucrul ei.
***
L-am întrebat pe hipnotizatorul meu cum se pot șterge petele de pe creier și hipnotizatorul mi-a răspuns, pendulând un cesuleț de argint împodobit cu pietre de smarald prin fața ochilor, că petele de pe creier se șterg la fel de ușor cum se șterg cele de pe geamuri sau cele de pe parbrizul unei mașini aflate în plin mers.
– Dar creierul meu nu e un geam și nici un parbriz, i-am răspuns.
– Aici greșești, prietene, a răspuns hipnotizatorul, mișcând lent, din ce în ce mai lent, cesulețul de argint împodobit cu pietre de smarald prin fața ochilor mei. Creierul tău e un geam prin care tu vezi lumea aflată în permanentă mișcare și schimbare, pe care eu, pentru câteva clipe, le pot opri în loc…
– Bine, bine, am înțeles, i-am răspuns, închizându-mi ușor pleoapele potopite de somn. Dumneavoastră vorbiți de petele obișnuite, de urmele pe care ți le lasă în conștiință un cuvânt nerostit sau un gest nedus până la capăt, dar eu aș vrea să știu cum se pot șterge petele pe care ți le lasă pe creier poezia și somnul? În afară de acestea, eu nu văd lumea prea bine, am adăugat.
– Petele acestea, răspunse cu o voce calmă hipnotizatorul, mișcând acum un alt cesuleț de aur împodobit cu pietre de safir și de jad prin fața ochilor mei potopiți de somn, nu se pot șterge niciodată.
– Nici atunci când un hipnotizator oprește preț de câteva secunde lumea în loc?
– Nici atunci, dragă prietene, poezia și somnul își urmează calea lor, în orice timp și în orice spațiu.
***
Eu cred că peste două-trei decenii, nu mai mult, ținând cont cât de repede și în ce direcție evoluează evenimentele pe mapamond – direcția am putut-o vedea la ceremonia de deschidere a Jocurilor olimpice de la Paris, dacă va fi întrebat, nimeni nu va ști să răspundă cu exactitate cărui gen aparține.
Odată vei spune că ești bărbat, peste câteva zile sau săptămâni că ești femeie, peste altele că nu ești nici bărbat și nici femeie, precizând că nu știi cărui gen sau specii aparții.
Vei trăi cu iluzia că genul tău e un amestec hibrid dintre regnul animal, cel vegetal, și cel mineral. Cu alte cuvinte, vei fi un om universal. Iar dacă vei îndrăzni cumva să spui altfel, toți ceilalți, aliniați corect din punct de vedere ideologic, dar și biologic, te vor privi ca pe o ciudățenie, și te vor repudia, împingându-te, dar nu brutal, ci cu diplomație și delicatețe, încet-încet, la marginea societății.
***
De-a lungul vremii, dar mai cu seamă de-a latul și de-a curmezișul ei, am întâlnit tot soiul de trepăduși culturali, al căror singur merit e că se lipesc de biografia și destinul unei personalități, precum muștele de fundul calului, încât nu reușești să-i alungi de acolo nici cu fumigații, și nici cu spray paralizant. Astfel de oameni se dau de ceasul morții ca să rămână, prin alții, în actualitate, ba chiar încearcă să intre, odată cu obiectul adulației lor, și în eternitate. Par să fie nu numai obedienți, ci și loiali, loialitatea lor însă ține de conjunctură, la primul semn de slăbiciune, părăsesc adulatorul sau chiar îi iau locul și se transformă în niște zbiri.
Nu trebuie însă să te bazezi nici cât negru sub unghie pe onestitatea sau fidelitatea lor. Căci trepădușii își schimbă opiniile în funcție de cum bate vântul.
De asemenea, nu trebuie să te enervezi, nici să-i tratezi cu sictir. Căci, s-ar putea ca trepădușii să ți-o coacă, devenind, brusc, adulatorii tăi. Și se știe că, la lingușiri și adulații, nimeni nu-i imun. Tratează-i, deci, cu amabilitate, în fond, de ce să-ți consumi neuronii: trepădușii nu sunt, totuși, altceva decât niște trepăduși.
***
Înlăuntrul unui comediant, al unui clovn sau al unui măscărici de bâlci zace dacă nu un Hamlet, atunci măcar un Macbeth sau un Othello. Și ferească Dumnezeu ca măscăriciul să devină rege.
Subiectul clovnului ajuns pe scaunul regal apare în piesa lui Eugen Ionescu, Regele moare. O tragedie bufă, străbătută de la un capăt în altul de un umor negru, specific ionescian. Regele lui Eugen Ionescu e un personaj tragic, dar și un comediant. Un clovn îmbrăcat în haine regale. Regatul pe care-l diriguiește e căzut în decrepitudine. Regele e, probabil, conștient de acest fapt, dar asta nu-l împiedică să uzeze de toate prerogativele sale.
Întâlnim, însă, și în viața reală, comedianți cărora hazardul le-a oferit, printr-o ciudată întorsătură a sorții, sceptrul suprem. Ce se întâmplă înlăuntrul acestor personaje ar putea descrie doar un Shakespeare, un Dante, sau un Gogol, travestit în Dostoievski; viața lor e un adevărat iad. Și nu numai a lor, ci și a națiunilor ce au încăput, tot printr-un capriciu al istoriei, pe mâna unor astfel de personaje avide de putere.
Cu comedianții nu e de glumit. Frustrările lor adunate de-a lungul anilor dau naștere la orgolii fără de măsură. Doar un Nero, care a dat foc Romei, ca să cânte la lăută, sau un Eliogabal, ce se farda și se îmbrăca în haine femeiești, apărând în fața mulțimii în situații din cele mai scandaloase, ar putea avea egal.
Ferească Dumnezeu ca un clovn să ajungă să decidă vreodată soarta lumii. Înlăuntrul său se vor oploși nu Hamlet sau un Othello, ci, mai degrabă, un Nero, un Caligula, amestecat cu Eliogabal, dar și cu necuratul.
***
Dacă am strânge la un loc tot patrimoniul nostru cultural, începând cu epoca lui Burebista si Zamolxis, Decebal și Traian, dacă am adăuga acolo și bisericile clădite de Ștefan, de Brâncoveanu, de Vasile Lupu și de alți voievozi și mari ctitori ai culturii neamului, nu știu dacă aceste bogății arhitectonice și spirituale ar acoperi măcar o jumătate din suprafața orașului Toledo, pe care l-am vizitat nu de mult, grație poetului și părintelui Eugen Barz. Ceea ce am văzut acolo întrece închipuirea. Fiecare piatră de pe caldarâm a înmagazinat atâta istorie înlăuntrul ei, încât atunci când o atingi cu pasul, te cuprind fiorii. Ce splendoare, ce frumusețe concentrata pe fiecare centimetru pătrat de materie! Toledo a fost capitala Spaniei, înainte ca aceasta sa fie mutată la Madrid. A rămas capitala, căci orașul Toledo chiar dacă e clădit pe pământ, frumusețea lui e ruptă din ceruri. E fabulos. Nu găsesc cuvinte să-l descriu. Vivat Toledo!
Cum a fost posibilă să se ridice o astfel de minune în Spania? Și de ce în România vestigiile trecutului sunt atât de puține?
O explicație ar fi legată de faptul că spaniolii sunt niște oameni de onoare, sunt demni, nu obedienți, care nu se gudură pe lângă conducătorii lor, cum am făcut-o și facem noi. Noi avem mulți Dinu Păturici, precum și alte lichele de același soi.
Priviți cravata lui Rareș Bogdan, ascultați-l cum laudă cartea lui Ciucă, amintiți-vă cum îl lăuda pe Cîțu, și veți înțelege de ce.
Nichita Danilov este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video