Şerban Axinte şi anxietăţile sale
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

vineri, 14.05.2021

Şerban Axinte şi anxietăţile sale

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Consider că nu e simplu să scrii un reportaj contemplându-ţi de pe marginea prăpastiei propriul tău abis existenţial în care simţi că luneci fără să găseşti un punct de echilibru.

Un sentiment de nelinişte amestecată cu o stare de tulburare lăuntrică îţi lasă lectura paginilor recentei cărţi de poezie a lui Şerban Axinte, Scrâşnetul dinţilor, apărută la Editura Cartier din Chişinău, în martie 2021. Citindu-i poeziile simţi cum scrâşnetul, ca de cretă, al unor dinţi nevăzuţi ţi se plimbă direct pe retină, afectându-ţi nu numai văzul, ci şi auzul. E o senzaţie stranie de care scapi greu, e ca şi cum ai trece printr-un coridor prin care zboară, un stol îndepărtat de păsări electrizate, determinându-te să intri într-o stare de alertă, odată cu tot spaţiul din jur. Din pricina stării de nelinişte, ca în Elegia a treia a lui Nichita Stănescu, simţi aproape fizic cum tot lăuntrul răbufneşte în afară: „Camera se revarsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi./ Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n irişi.// Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe/ spre o altă orânduire.// O scurtă tristeţe, rămâne/ de jur împrejur o sferă de vid!/ Stau în centrul ei şi unul câte unul/ ochii din frunte, din tâmplă, din degete/ mi se deschid”, am citat din Nichita Stănescu.

Chiar dacă în poezia lui Şerban Axinte nu întâlnim nicăieri sfera de vid pe care încearcă s-o definească autorul Măreţiei frigului, trăim, totuşi, senzaţia că aceasta îl însoţeşte pretutindeni, accentuându-i dezordinea interioară. Starea de apatie alternează cu cea de iritate, de aşteptare perpetuă. Angoasă lui Nichita Stănescu e una care naşte imagini şi viziuni cosmice. În cazul poeziei lui Şerban Axinte, angoasele nasc doar viziuni interioare, care nu sunt transferate în cuvinte. Ele rămân în spaţiul lăuntric, afectându-i echilibrul psihic.

Şi Şerban Axinte se amestecă cu obiectele până acestea îşi pierd conturul şi identitatea, devenind o masă amorfă, cuprinse de starea de apatie profundă de care e contaminat şi poetul. Şerban Axinte nu-şi amplifică stările vizionare apelând la un imaginar poetic memorabil, cum face Nichita Stănescu. El îşi transpune viziunile într-un spaţiu aseptic, căutând să atenueze percuţia lor imagistică. Deseori miza lui e cuvântul alb, concret, încărcat cu premoniţii şi trăiri halucinatorii.

Cartea poate fi privită ca o coborâre în infern. În propriul său infern. Timpul se scurge greu, având drept măsură fie vizitele de rutină ale cadrelor medicale în salon, fie vizita tatălui sau întâlnirile cu ceilalţi pacienţi: „a trecut vizita, haloperidol în doze mari pentru cei care/ vor să uite că sunt aici, să mă distrez şi eu, îl aştept pe tata care îmi aduce două pachete de ţigări, câteva ness-uri,/ bani nu are, dacă vrei să-ţi aducă infirmierul o cafea de la automatul de jos, trebuie să i-o plăteşti triplu, altfel nu merge”.

Acesta e cadrul, e cuşca în care are loc remember-ul, autopsia eului, autoscopia şi fuga: „uşile ţi s-au trântit în nas, ieşi afară, milogule, mi-e ruşine să merg alături de tine pe stradă, fug, fug şi eu în halat şi în papuci de casă precum toţi ceilalţi dinaintea mea,/ uite, dorin/ a murit, a murit, la fel şi părintele irineu, cum stă treaba/ cu sticla aia de cognac, ai văzut, a reuşit s-o tragă la el cu o sfoară, o bea din două înghiţituri, apoi iar în perfuzii (...); telefoanele sunt interzise, ai voie/ să vorbeşti doar în prezenţa cadrelor medicale; să te audă toţi, să râdă de tine cât de slab şi prosteşti;/ ai văzut, i-a dat telefonul şi acum trebuie să-l legăm de pat.”

Contemplarea propriului abis psihic are loc odată cu fuga: „eşti acum în pielea goală în plină stradă,/ dar nimeni nu se uită la tine,/ simţi respiraţia cuiva în ceafă,/ nu poate fi decât unda de şoc a fricii...”

Cauza care determină frica e lipsa de perspectivă: „sigur e ceva atroce care vine din credinţă că nu ai nici o şansă în faţa ta,/ tot ce-ai gândit e un balast/ care circulă prin întreg corpul ca un cheag;// eşti în pielea goală pe stradă, compulsiv precum un profet newage,/(...) ceva tot ai înţeles/ nu te vor lăsa prea mult să alergi,/ te-au placat cu sticlă,// dar te vei sparge repede,/ iar cioburile vor produce ulceraţii prin tot universul”.

Şi ca o concluzie a încercării inutile de evadare din spaţiul recluzionar, dar şi din propriul univers cuprins de ulceraţii, e următoarea sentinţă: „când eşti gol nu mai ai cui să-i faci vreo mărturisire”. Şi dacă ai face, cine te-ar asculta?! Şi asta deoarece, poetul ştie că „nimic nu te mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate”.

Conştientizarea propriei goliciuni şi fuga, dar şi dozele de haloperidol creează stări holotropice propice introspecţiei, care includ momentul naşterii, dar şi al morţii: „m-am născut cu puţin timp înainte ca la radio/ să se difuzeze trei zile şi trei nopţi/ concertul de vioară şi orchestră de beethoven./ mama a cumpărat discul electrecord/ şi l-a ascultat până când cercul s-a făcut tot mai mic,/ aproape cât puricele în care se strânge/ o inimă slabă în faţa emoţiei”. O inimă care clachează la fiecare pas, transfigurând până la urlet realitatea: „mama îşi ţine singură slujba de înmormântare,/ trei zile a fost cu noi la priveghi;/ sicriul mamei e aşezat/ - din motive lesne de înţeles -/ la mine în cap./ groparii îmi bat cele patru cuie/ în ţeastă./ din capul meu/ nimeni şi nimic nu poate să iasă/ acum, după 40 de zile,/ mama îmi tot ţipă în urechi/ să o las să plece”.

Dar chiar dacă subiectul îi va face pe plac, lăsând-o să evadeze din ţeasta lui, mama tot va rămâne acolo, agitându-se din ce în ce mai tare. De aceea, singura soluţie ca să scape de obsesie e să-şi ia, oare pentru a câta oră?, „trei table de nurofen forte”.

Volumul lui Şerban Axinte are mai multe straturi de lectură. Ceea ce se vede deasupra textului îşi are corespondenţă în ceea ce se află dedesubtul lui. Autorul nu a dorit să ne dezvăluie în întregime traumele sale, le-a plasat într-o zonă pe cât de concretă, pe atât de ambiguă, lăsându-ne să-i ghicim prin intermediul deducţiilor şi a intuiţiei stările de angoasă. A lăsat multe lucruri să plutească şi deasupra textului, acolo unde stratul de litere nescrise ia forma unor vertijuri şi stări poetice greu de definit: „totul e deasupra noastră/ nici o morală în noi,/ legea noastră deschide alte legi,/ uşa nu e uşă cu adevărat”. Şi aceasta deoarece uşa, precizează poetul, „e patul în care am făcut dragoste”; un pat „aruncat de vânt mai încolo”. Astfel că acum, toţi cei care îi calcă pragul, trec peste trupurile celor doi îndrăgostiţi, răstigniţi post festum pe podea, trăgând cu sete din aceeaşi ţigară.

Concretul joacă în cazul poeziei lui Şerban Axinte nu doar de decor, ci şi de locul unde se adună aburii unor gânduri atât de anxioase, încât o abordare tranşantă a lor ar încălca orice intimitatea. În fine, consider că nu e simplu să scrii un reportaj contemplându-ţi de pe marginea prăpastiei propriul tău abis existenţial în care simţi că luneci fără să găseşti un punct de echilibru.

Volumul lui Şerban Axinte are structura unui roman fragmentat, asamblat după principiul contrapunctului. Sau mai degrabă are structura unei piese de teatru, sau a unei partituri muzicale, scrisă pentru instrumente de tortură psihică. În acest sens, titlurile poeziilor, dar şi a părţilor care compun volumul sunt semnificative.

Parcurându-i volumul, gândul te duce la Zbor deasupra unui cuib de cuci, la Salonul 6, dar şi la alte bucăţi literare ce au drept centru un spaţiu de recluziune. De asemenea, citindu-i cartea, gândul m-a dus şi la stările holotropice ce preced revelaţiile. Erosul alternează cu thanatosul şi thanatosul subsidiar cu erosul: „un sedativ puternic/ mi-a relaxat muşchii feţei”, spune poetul, în timp ce în auz îi pătrund voci venite parcă dintr-un un alt tărâm: „ne-au spus/ lumina se va stinge pentru amândoi,/ de atunci înainte/ ne vom simţi protejaţi.// te primesc în cutia mea,/ lasă-mă să mă întind cât sunt de lung/ în cutia ta./ ei atât or să vadă;/ două păpuşi făcând dragoste în cutia frigorifică”.

Dragostea ca şi moartea nasc vulnerabilităţi şi culpabilităţi greu gestionat. Scrâşnetul dinţilor, scrie Bogdan Creţu în Obsrvator cultural, e „cartea unei crize, a unei poveşti teribile, de rătăcire de sine, de căutare, de regăsire, de ratare, de împlinire, e o carte despre moarte şi despre dragoste, despre infernul vinovăţiei şi sublimul contopirii cu celălalt. Volumul e atent construit, fiecare secţiune trimiţând la o experienţă-limită, care, chiar dacă la început pare transcrisă mecanic, gri, frontal, se plasează prin acumulare la un nivel simbolic. E o iniţiere care se petrece, nepremeditat, cred, cel mult acceptat, în această odisee în care eroul se are duşman pe sine însuşi”.

După cuvintele lui Bogdan Creţu, precizăm că odiseea autodisecţiei lui Şerban Axinte introspecţia are loc în spaţiul aseptic al unui ospiciu.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Este nevoie de consultanţă din partea fostei soţii a lui Relu Fenechiu

Toni HRIŢAC

Este nevoie de consultanţă din partea fostei soţii a lui Relu Fenechiu

Când interesul privat este mare, iar responsabilitate aproape inexistentă, expertiza liberalilor urcă la cote ameţitoare. Când urgenţa publică cere însă sacrificiu, iniţiativa lor dispare. Reglementările devin sfinte. Lipsa de iniţiativă a autorităţilor în vremuri cu totul excepţionale ar intra mai degrabă la zădărnicirea combaterii bolilor decât nepurtarea măştilor.

Filmuletul zilei

opinii

„Viaţa mea e un roman”

Alexandru CĂLINESCU

„Viaţa mea e un roman”

Am expus aici o părere strict personală. Şi ca să nu existe nici o ambiguitate: nu ţin jurnal, nu-mi voi scrie memoriile, dar citesc cu plăcere şi cu interes - atunci când merită - jurnale şi memorii.

Lenin şi Ştefan cel Mare

Radu POPESCU

Lenin şi Ştefan cel Mare

Socialiştii şi medalia de AUR.

Complexul Cultural Ieşean

George PLEȘU

Complexul Cultural Ieşean

În timpul unei dezbaterii pe care am organizat-o anul trecut, intitulată „Cultura şi oraşul”, l-am întrebat pe Ştefan Teişanu, directorului Centrului Cultural Clujean, despre oportunitatea înfiinţării unei astfel de instituţii la Iaşi. Răspunsul primit a deranjat orgoliile unei părţi din publicul prezent, dar a atins un subiect sensibil, pe care rar avem curajul să-l abordăm pe plan local. Astfel, în glumă, a sugerat ca instituţia similară din Iaşi să fie numită „Complexul Cultural Ieşean”, cu referire la modul în care fosta capitală culturală a României se raportează la statutul demult pierdut.

pulspulspuls

Mr Ciorăpel de la Iaşi

Mr Ciorăpel de la Iaşi

Iacătă, dragilor, că nu degeaba îl remarcam aicea la rubricuţă în Postul Mare pe junele conţilier USR de 26 de ani în comiţia Cozetei, la ieşirea de la negocierile cu Chirica, pe viitorul acuzat de trădare Mr. Ciorăpel! 

Caricatura zilei

Lupii manifestanți

Editia PDF

Bancul zilei

Parintele Vasile a strâns 5 ani bani pentru clopotnita, dar nu i-au ajuns decât pentru un BMW.  

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Sute de persoane au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva resticțiilor legate de COVID. Care ar trebui să fie pasul următor?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.