Serban Axinte si cintecul de leagan pentru asasinul sau

Legat de tipologia creatorului, poetul Ionid Romanescu avea o teorie proprie, bazata pe studiul aprofundat al paienjenisului de lumini si umbre ce incretesc luciul unui lac la rasaritului soarelui sau la apusului lui, precum si la modul in care un chip uman isi schimba trasaturile participind, activ sau chiar pasiv, la jocul de sah. In urma unor observatii minutioase si a unor calcule trigonometrice complexe, autorul "Singuratii in doi" trasese concluzia ca poetii se impart in doua categorii: longobarzii si scundobarzii. In categoria primilor, el ii includea pe Joyce, Apollinaire, Block, Borges, Kavafis, Michaux, Hlebnikov, T.S. Eliot, Rilke, Nichita Stanescu, Iaru, Liviu Antonesei, aflat atunci la inceput de drum, Corneliu Popel si Mihai Leoveanu. Iar din cea de-a doua faceau parte, printre altii, Eminescu, Shakespeare, Labis, Lorca, Quasimodo, Gerg Trakl, Cezar Vallejo, Esenin, insusi Romanescu si inca vreo doi-trei poeti ieseni, despre identitatea carora poetul nu voia sa se pronunte. Conform acestei teorii, longobarzii ar avea tendinta de-a practica o arta eterica, pe cind ceilalti confunda poezia cu o lupta continua cu realitatea, modelind-o dupa chipul si asemanarea lor. Genialitatea longobarzilor, desigur, "nu poate fi negata". Totusi, arta lor, conform teoriei lui Ioanid Romanescu, e mai fragila. In viziunea lui, poezia semana cu o o masina de tocat carne, iar poetul cu o mitraliera sau un buldozer, care in aparenta nu are nimic sfint in el. Dimineata el iese "turtit de sub pintecele noptii", urca dealul Golgotei; tatuindu-si pieptul cu alcool, el se "amesteca cu hainele acre ale lucratorilor sezonieri", iar seara isi "desurubeaza craniul, pentru a-l arunca multimii", cu satisfactia "paraliticului aflat intr-un carucior cu rotile" care "desface focosul unei mine cu dintii"…
Daca ar fi sa aplicam aceasta teorie ultimei generatii, cea a fracturistilor, atunci am vedea ca, in timp, numarul longobarzilor a intrecut cu mult cel al liricilor scundobarzi si ca in prima categorie ar trebui sa includem pe Marius Ianus, pe Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Duna,  Serban Axinte (un lungan in toata regula), iar din cea de-a doua categorie ar ramine drept cap de serie Dimitrie Crudu, urmat "in fata" de Constantin Acosmei (un scundobard pur singe, mut, surd si orb la tot ce se petrece in jur!), Elena Vladareanu si in parte Dan Sociu, care slujeste drept veriga intermediara intre longobarzi si scundobarzi…
Punind sub lupa generatia fracturistilor, trebuie sa remarcam ca teoria lansata de Ionid Romanescu ar necesita sa fie revizuita pe alocuri, aceasta fiindca, daca stam si judecam bine, tot ce era longobard pe vremuri a devenit acum, datorita unor mutatii socio-culturale, scundobard. Nu e de mirare, deci, ca, desi incadrati in prima categorie, fracturistii urmeaza un program specific celei de-a doua, punind pe prim plan trairea incandescenta a propriei biografii…
Dupa aceasta scurta trecere in revista a tendintelor privind lirica noastra tinara, va propun sa ne oprim asupra poeziei lui Serban Axinte, un longobard a carui fizionomie, afisata in tripla ipostaza pe copertile ultimului volum de versuri, "Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut tu", ne duce cu gindul la un Maiakovski tinar, cazut prada unei ciudate melancolii moldave… Ca orice longobard care se respecta, Serban Axinte urmeaza un program scundobard, specific fracturismului, paracticat avant la lettre de insusi autorul "Singuratatii in doi".
Sa-l ascultam, insa, pe Serban Axinte: "gata, azi spun o rugaciune,/ fac o pirueta/ ma dau pe gheata,/…/ imi pirlesc sprincenele cu bricheta/ desenez un elefant pe o frunza/ …/ imi dau singur foc la valiza/…/ gata, frate, gata,/ lumea ti-a iesit asa cum ai vrut tu…". Abuzul de contingent, de banalitate, prin comasare, creeaza sentimentul de insecuritate, de agresivitate, care vine atit din interiorul lucrurilor, cit si din transcendent. Discursul liric al lui Serban Axinte este alcatuit printr-o maiastra impletire a doua voci. Una se adreseaza terestrului, cealalta accede spre elementul transcedental. Insusi titlul volumului se refera atit la autor, cit si la divinitate… In interiorul lui descoperim atit dezamagire, cit impacare si revolta: lumea ti-a iesit asa cum ai vrut, prin urmare nu mai e nimic de facut! Exista, totusi, "tubul", care iti permite accesul spre o alta existenta… mai tensionata, prin accesarea careia banalitatea cea de toate zilele se trasnforma in apocalipsa… In conceptia lui Serban Axinte, tubul e asemenea monstrului biblic in pintecul caruia se afla intreaga creatie. Accesul in "tub" e posibil prin exacerbarea trairii; e suficient un pumn de pastile ca sa patrunzi in "labirinturile lui". Aici indoiala se transforma in certitudine. Halucinatia in realitate. Dezamagirea, traita apoteotic, se transforma in bucurie, iar impacarea si revolta sint aduse la acelasi numitor. Interiorul lucrurilor devine totuna cu exteriorul lor, eul se lateste si se micsoreaza, odata cu universul din jur. Inlauntrul tubului, poetul e bintuit de imagini ce te trimit cu gindul la Chagall: "eu sa visez ca-l pot ridica pe Dumnezeu deasupra capului/ tu sa-ti inchipui ca ma poti tine de mina…// priveste atent aceasta burta de peste/ ghiceste in ea/ precum in cafeaua de dimineata…". Pe fundul ei vei vedea, sugereaza poetul, orasele si satele "arzind ca niste tigari". Pentru cel aflat in interiorul tubului (leviathanului) nu exista mistere, nici oprelisti. Schiopatind "prin verigile legate din iarba", el vede "scutecele noii planete" cum se nasc din pintecele "paros, fluid arid", "bintuit de cifre reci si gene umede" ale noii lumi, declarindu-se a fi "criminalul" si mintuitorul ei: "eu sint criminalul, iata, marturisesc acum/ stiu foarte bine cind si cum veti muri/ dar pastrez detaliile pentru mai tirziu…". Intr-o alta poezie, autobiografica, inchinata "frumoasei Magda" si fiului sau, Stefan, poetul devine, la rindul sau, victima unui gingas si sadic calau: "ii dau asasinului meu un pahar de lapte praf/ ii proptesc o suzeta in gura/…/astept sa distraga altcineva atentia/ ca sa ma pot furisa in urna plina cu cenusa…". Gestul poetului are conotatia unui ritual initiatic prin care lumea nou-nascutilor primeste binecuvintarea mortilor: "spre sfirsitul noptii ies din ascunzatoare/ ma spal/ de pe trupul meu se prelinge acum/ o apa la fel de neagra/ precum pielea tuturor pruncilor abia nascuti…".
Inchei subscriind la cele afirmate de criticul Doris Mironescu in prefata volumului "Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut": ce mai, Serban Axinte este poet, poet in toata puterea cuvintului…

Publicitate și alte recomandări video