Serbarea de Crăciun. Anii ‘70

Mă bântuie amintirea unei zile de la grădiniță din preajma unui Crăciun de la începutul anilor șaptezeci. În preajma unei vacanțe de iarnă ar fi mai corect să spun, întrucât pe atunci, Nașterea Mântuitorului nu se serba oficial. Nici măcar Moș Crăciun nu era Moș Crăciun, ci Moș Gerilă. În dimineața respectivă de decembrie, cenușie, umedă și friguroasă, am fost strânși toți copiii (caravasăzică cele trei grupe existente – mică, mijlocie și mare) în încăperea centrală a clădirii unde funcționa instituția de educație pre-școlară, una cu ștaif altfel (eram coleg, de pildă, între alți bravi ieșeni de care urma să se audă după 1990, cu Mihai Răzvan Ungureanu, viitorul prim-ministru al României). Vorbim despre o casă veche, boierească, rechiziționată de comuniști și transformată, iată, în „grădi”, cum se zice astăzi.

Detaliul este important pentru a se putea vizualiza clar cadrul. Încăperea centrală, unde fuseserăm adunați constituise odinioară, cu siguranță, salonul pentru oaspeții proprietarilor aristocrați ai conacului. Pentru a fi cuminți și ușor controlabili, am fost așezați aici în genunchi (mă rog, treptat, poziția ajungea să fie a șezutului „turcește”), în tăcere mormântală, cu ochii ațintiți spre „verandă”. „Veranda” (așa o numeam, la sugestia Doamnelor) reprezenta vestibulul fostei locuințe. Cei care amenajaseră grădinița separaseră incinta în chestiune de încăperea principală printr-o (a doua) intrare din tablă și sticlă. Acolo, pe „verandă”, ne schimbam noi, la sosire, în fiecare dimineață, încălțările „de stradă” cu cele „de școală”, „cipicele” croșetate de bunici ori „balerinii” celebri de la Romarta. Tot în acel spațiu destul de îngust se afla și toaleta principală a clădirii, numită pudic – tot la recomandarea Doamnelor – „cabină”. Când te apucau trepidațiile buclucașe ale vezicii, te scuzai politicos și alergai iute-iute „la cabină”.

„Copii”, a spus cu glas solemn buna noastră doamnă educatoare Crăiescu, după ce am fost îngenunchiați în tăcere, „cum știți, curând intrăm în noul an și, conform tradiției, Moș Gerilă nu v-a uitat. Ne vizitează chiar acum. Are câte un dar pentru fiecare dintre voi. Veți recita poeziile pe care le-am pregătit împreună și veți fi cuminciori și tăcuți ca niște statui, ca să nu primiți, în loc de cadouaș, un bețișor… Da? Ne-am înțeles?” N-am apucat să strigăm, în cor, „Daaa!”, pentru că am și zărit, în verandă, o umbră ciudată, masivă și șovăitoare, care s-a ițit la intrarea din tablă, prevăzută cu fereastră, pentru aproximativ două secunde. A dispărut subit, cu un zgomot sinistru, de sac cu cartofi aruncat într-o remorcă ruginită. Cele trei Doamne au sărit ca arse, strigând una către cealaltă: „Vai, vai!”, „A căzut!”, „Repede, repede!” Au ieșit, în trombă, în vestibul și, aplecându-se, au cules ceva de pe jos. La fel de șovăitoare, umbra a reapărut fantomatic și s-a prelins apoi în direcția „cabinei”.

Doamnele au revenit, surâzând destul de crispat: „Of, dulapurile astea cu ghete! Sunt prea pline și cad.” A urmat o lungă, istovitoare, liniște. Eram muți de emoție și de teamă… Când ne-am fi așteptat mai puțin, s-au auzit niște zgomote infernale din vestibul. Cineva bătea nebunește, cu o rangă am avut senzația (s-a clarificat totuși, mai târziu, că era vorba despre un toiag gros), în tabla ușii de trecere dinspre verandă către încăperea de oaspeți, unde noi așteptam paralizați. Stupoare! Geamurile subțiri, prinse superficial în șanțurile ușilor metalice, au cedat. Unul câte unul au căzut, cu sunete asurzitoare, făcându-se țăndări. Ușa s-a deschis violent și a intrat un personaj tulburător, îmbrăcat în palton maro (umflat parcă, pe interior, cu aer de la o pompă) purtând un fes verde pe cap, o mască de plastic pe față (cu chip de lup), pe care o știam de la librăriile din cartier, și o barbă lungă, în valuri, ce ai fi jurat că era vata dintr-un pachet mare, așa cum avea toată lumea acasă, la baie. Ori, în fine, „la cabină”.

Intrarea celui care nu putea fi decât anunțatul Moș Gerilă, intrare acompaniată de ferestre sparte (de la vibrația catastrofică a loviturilor de toiag în tabla fragilă), a produs, în limbajul presei românești contemporane, „o undă de șoc”. Aș plusa, observând că scena în cauză ar fi oferit, în mass-media prezentului, titluri cu impact uriaș: „Șoc și groază la o grădiniță dintr-un cartier ieșean: Moș Crăciun a spulberat ferestrele clădirii și i-a agresat mental pe micuți”, „Nebunie la Pre-School. Moșul a atacat cu o bâtă liniștita comunitate de copilași, demolându-le instituția. Blândul bătrânel s-a transformat, brusc, în Deadpool și Black Adam laolaltă”, „Killer Santa la Iași. Copii de vârstă pre-școlară expuși unor scene de violență extremă. Vă avertizăm că urmează imagini cu un puternic impact emoțional!”

Culmea, în cazul de față, titlurile nu ar fi fost deloc exagerate. Multitudinea de pici îmbrăcați, unisex, în șorțulețe albastre cu fundițe roșii (nu apăruseră încă Șoimii Patriei) s-a speriat îngrozitor. Unii au zbughit-o, urlând, înspre sălile de clasă (camerele de la parter ale vechiului conac boieresc), alții s-au înghesuit, tremurând, pe o latură a încăperii centrale. Le căutam, cu priviri de câini stradali, la miezul nopții de Revelion, pe cele trei educatoare. Fără un succes semnificativ însă. Doamna Crăiescu se lăsase moale – într-un mod cum nu o mai văzusem niciodată – pe colega ei de la grupa mijlocie. Aceasta, la rându-i, privea inexpresiv în gol, într-o stare numită (aveam să descopăr, peste ani, în interviurile pline de învățăminte ale psihologilor clinicieni postmoderni) „catatonie”.

Doar Doamna de la grupa mică își păstrase oarecum cumpătul. S-a îndreptat către Moș Gerilă (rămas, de asemenea, într-o perplexitate morbidă după intrarea sa apocaliptică: nu scotea nici un cuvânt și nici nu mișca în vreun fel; devenise, ca să fiu sincer, el însuși, stana de piatră în care Doamna Crăiescu ne ceruse să ne transformăm pentru a-l impresiona pe înaltul oaspete cu buna cuviință și a primi astfel un cadou în loc de băț) și a zis, e adevărat, cam ezitant: „Copii, nu vă speriați! E Moș Gerilă care vă iubește pe toți. V-a adus cadouri frumoase. Așa intră el. Nu avem horn și a venit pe fereastră. Stați liniștiți (la locurili voastre, îmi sună acum, traumatic, în cap)! Au rămas niște cioburi. Nu e nici o problemă. Le strânge Doamna Aurica (Doamna Aurica era femeia de serviciu a Grădiniței, care, pe lângă curățenie, îi ducea și pe cei din grupa mică, frecvent, de mânuță, la „cabină”). După vacanță, veți găsi ferestre noi. Haideți copilași! Nu vă fie frică (Ceaușescu pică, îmi sună, tot traumatic, în minte)!”

Treptat, agitația s-a potolit. Ne-am îmbulzit unii în alții, cu ochii larg deschiși, în tăcere sepulcrală. Doamna Crăiescu și Doamna de la grupa mijlocie și-au revenit gradual și au început să vorbească în șoaptă cu colega lor mai tare de înger. Toate trei l-au înconjurat pe statuarul Moș Gerilă și i-au adresat cuvinte mormăite, aproape neinteligibile. Tipul a ieșit din propria-i catatonie și a mârâit, la rândul lui, ceva. Atunci m-am autosugestionat că nu aș fi înțeles nimic, fiind convins că bâlbâiala respectivă mi-a rămas complet străină. Astăzi însă, la autoexplorarea psihanalitică, aș putea să jur că am prins acolo niște cuvinte grele, din cele cu „mamă” și „tu-vă”, pe care ni le adresa Nenea Baciu de la etajul al II-lea, când ne prindea, vara, mâncând cireșe în copacul din dreptul balconului său. Am mai auzit, destul de grav, o sintagmă cu termenul „băgat” în structura ei, și, foarte clar, precizarea că el, Moș Gerilă, era prea bătrân ca să merite „un rahat din ăsta”.

În fine, Moșul s-a așezat, țâfnos aș fi zis, lângă bradul anemic de la intrare (în timp ce Doamna Aurica mătura de zor cioburile) și a ascultat, impenetrabil sub masca de lup prevăzută cu vată în valuri, poezioarele noastre despre săniuțe și fulgi de nea, recitate fie cu voci tremurate, fie cu lacrimi în ochi. Când a venit momentul să-mi iau cadoul, am păstrat o distanță de vreo doi metri între mine și „blândul bătrânel”. Tipul a ridicat în sus bărbia pentru a mă privi pe sub masca din plastic (am realizat că nu vedea prin găurile minuscule ce țineau loc de ochi). A scrâșnit demonic din dinți: „Vino mai aproape, blegule! Vrei să mă întind după tine ca un prost?” Am constatat, epifanic, că felul în care îl alintau băieții mai mari – Moș Gorilă în loc de Moș Gerilă – era cât se poate de potrivit. Moș Gerilă chiar arăta și se purta ca o Gorilă. Mă rog, ca un Moș Gorilă. Am primit o ciocolată Pitic și două napolitane Dănuț. În drum spre casă, maică-mea s-a arătat permisivă: „Poți să mănânci ciocolata și napolitanele! Mai durează până luăm prinzul. Va trebui mai întâi să o schimb pe soră-ta negreșit.” Soră-mea avea câteva luni atunci. Am privit-o pe mama cu îngrijorare. Eu eram de fapt cel care trebuia schimbat neîntârziat. Ratasem cu desăvârșire „cabina”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video