Sergiu Celibidache – o viață într-o carte (II)

Cum este știut, destul de des reușitele, victoriile, performanțele nu sunt doar rezultatul talentului, pasiunii, muncii. Din păcate, intră în calcul incompetența, neseriozitatea, dușmăniile, piedicile pe care unii se pricep să le pună la treabă. Apărându-și concepțiile muzicale, criteriile, modul de lucru menite să-i înlesnească versiunile interpretative originale, Celibidache a trebuit să lupte din greu. Mai mult decât dirijorii intrați în istoria muzicii, care stăpâneau arta diplomației. Se pot orândui pagini întregi despre reușitele interpretative, despre succesele ieșite din comun ale concertelor sale din Europa și din America de Nord. Evocările sunt cunoscute. Mai puțin au intrat în atenția publicului episoadele conflictuale cu aproape toate orchestrele ajunse sub bagheta sa. Istoricul Stejărel Olaru își respectă datoria față de muzicianul-personaj studiindu-l cu instrumentele cercetătorului migălos, evocând instituțiile, ansamblurile instrumentale, motivele neînțelegilor, ale rupturilor dirijorului cu instrumentiștii. Majoritatea – definitive. Sunt oferite ca exemple episoade colorate, pline de tensiune, ce stârnesc astăzi zâmbetul, fac deliciul cititorilor avizi de senzațional, dar în momentele când s-au întâmplat au avut toate șansele să distrugă o carieră.

Unii instrumentiști ai orchestrei filarmonicii din Chile nu au rezistat modului de lucru epuizant impus de Celibidache. Totul a explodat când unul dintre ei și-a exprimat exasperarea trăgând un glonț în tavan. Nepăsător că publicul a fost invitat la o repetiție cu orchestra Radioteleviziunii Germane din Köln, dirijorul a escaladat atât de mult discuțiile în contradictoriu cu orchestra încât toți cei din sală au fost evacuați, directorul muzical al instituției l-a caracterizat pe Celibidache „despot nebun”, iar Celibidache i-a răspuns că este „complet scrântit și inabordabil, nefiind bun de nimic”. Documentele spun că dirijorul a avut dreptate. A plecat de la Capela Regală din Copenhaga pentru că s-a certat cu un critic muzical. Peste doar un an (1961), instrumentiști din orchestra Radioteleviziunii italiene au aruncat cu partiturile în Celibidache pentru că nu erau de acord cu tempourile cerute pentru Simfonia a IX-a de Beethoven. Peste exact 10 ani, la Stockholm, a vrut să dea afară 12 instrumentiști considerați incapabili să-i respecte cerințele muzicale. Unora nu s-a sfiit să le spună de-a dreptul că se comportă ca niște turiști, că erau neserioși în turneu. Ambele părți au găsit, totuși, punctul amiabil: Celibidache și orchestra Radiodifuziunii Suedeze au reziliat contractul… Deși ajunși cu Celibidache la rezultate muzical-artistice nemaiatinse (până în 1973), membrii Orchestrei Teatro Comunale din Bolognia au ținut la pauza de masă dinaintea concertului și au refuzat să testeze acustica unei biserici din Rimini – contractul pentru astfel de încercări nu prevedea intervalul de timp la care se gândea Celibidache. Reacția lui? „Sunteți o bandă de tortellinari.” Altădată, Celibidache i-a reproșat unui instrumentist: „Dumneavoastră nu știți să stați într-o orchestră”. Preopinentul i-a răspuns tot așa, direct: „Eu eram într-o orchestră când dumneavoastră erați încă în căruța țiganilor”. Timp de șase ani, la fiecare revenire a dirijorului în Bolognia, instrumentistul a fost nevoit să își ia concediu medical. Nici după atâta timp Celibidache nu l-a uitat, și revăzându-l în orchestră, s-a hotărât să plece definitiv. Nu i-au plăcut acolo nici studenții veniți la cursurile sale de dirijat. Timpul nu i-a slăbit rigorile muzicale și de comportament cerute orchestrelor. De altfel, explicând întreruperile violente ale multor colaborări cu ansambluri importante, Celibidache a fost sincer când a declarat:

Din cauza intransigenței mele. Cred în ceea ce fac, fără să mă îndoiesc vreodată. Acest lucru provoacă inevitabil conflicte și rupturi.¹

S-ar părea că titlul volumului elaborat de Stejărel Olaru, Spațiul Celibidache, este semnificativ și în privința libertății de mișcare pe care au avut-o orchestrele când au lucrat cu dirijorul român. Dar înregistrările din toate etapele carierei sale contrazic impresia născută de informațiile acum anecdotice, picante: versiunile interpretative ale oricărui opus memorat pe discuri luminează, dincolo de calitățile tehnic-expresive ale orchestrelor, viziunile originale, spectaculoase, gândite, modelate de Celibidache în timpul repetițiilor nesfârșite. Au fost, se poate spune, izbânzi la care s-a ajuns cu chiu și vai!

Liniuța dintre numele Celibidache-Enescu nu semnifică egalitate, înțelegere. Este doar un semn al lipsei de rezonanță din partea sa pentru creația acestui compozitor. Poate animat de admirația sinceră pentru partiturile enesciene, poate doritor să-și păstreze statutul de vedetă în societatea muzicală românească și prin tratarea subiectelor senzaționale, incomode, jurnalistul Iosif Sava a pus în circulație ideea că dirijorul nu a înțeles muzica lui George Enescu. Afirmația a fost inclusă în volumul „Jurnal pe portative”.² Motivul real constă în absența opusurilor compozitorului român din repertoriul celebrului șef de orchestră. Cu excepția Rapsodiei I. A fost firească, mult necesară includerea subiectului în volumul istoriografic prezentat aici. Cercetător imparțial, Stejărel Olaru oferă lectorului explicația lui Celibidache, opiniile unor muzicieni români de prim rang, buni cunoscători ai muzicii lui Enescu, aflați în contact mai mult sau mai puțin direct, îndelungat, cu dirijorul: Cristian Mandeal și Pascal Bentoiu. Iritat de afirmațiile lui Iosif Sava din volumul amintit, Celibidache a declarat:

Eu niciodată n-am spus – cum citeam în cartea lui – că îl disprețuiesc pe Enescu. În viața mea nu l-am disprețuit, a fost un mare compozitor: n-a fost cel mai mare compozitor român, după părerea mea. Și n-a făcut ce putea să facă cu influența pe care a avut-o asupra straturilor muzicale europene. […] Când îmi spune că eu îl disprețuiesc pe Enescu… Dar Enescu a fost un om extraordinar! În viața mea n-am să spun așa ceva. […] Eu am auzit la Enescu sonorități de violonist pe care nu le-am auzit la nimenea, nimeni pe lume! Adică o formă absolut specială și specifică lui. O senzualitate nobilă, în fine, cuvintele n-o să poată niciodată să ajungă să redeie ceea ce am simțit eu pentru el din punctul ăsta de vedere. Dar asta însă nu e totul. Și după părerea mea, el a făcut enorm de puține pentru România.³

Atașat ca om și muzician de Sergiu Celibidache, unul dintre mentorii săi în privința dirijatului de orchestră, interpret de mare calitate al creației enesciene, Cristian Mandeal a explicat obiectiv, echilibrat, convingător fondul problemei:

[…] în afară de această compoziție⁴ nu a dirijat nimic altceva de Enescu, el spunând întotdeauna „eu cunosc foarte bine opera lui Enescu”. Pretindea că o cunoaște. Eu cred că dacă ar fi cunoscut-o cu adevărat nu l-ar fi considerat nereprezentativ. Mă gândesc ce neșansă a avut Enescu prin nefamiliarizarea lui Celibidache cu muzica lui sau prin respingerea, dacă vreți, a muzicii lui Enescu din partea lui Celibidache. Ce-ar fi putut deveni Enescu dacă Celibidache l-ar fi promovat de la înălțimea cunoașterii lui, a profesionalismului lui, a talentului lui extraordinar și de la înălțimea personalității pe care și-o crease în lume! N-ar maifi avut nevoie de atâta promovare astăzi prin Festivalul „George Enescu”, și slavă Domnului că i se face!⁵

Toate perioadele importante din viața, din traiectoria sinuoasă, oricum strălucitoare muzical-artistic a lui Sergiu Celibidache, sunt cercetate minuțios de Stejărel Olaru cu documentele la vedere, interesul cititorului mai fiind sporit de informațiile necesare despre oameni, despre instituții care au avut legături colaterale cu muzicianul. Informații expuse echilibrat, fără grija detaliului nesemnificativ „din culise”, fără interes pentru senzațional.

Important mi se pare unul dintre efectele parcurgerii acestei cărți: dorința de a lărgi, ca receptor, „spațiul lui Celibidache” ascultându-se înregistrările audio, urmărindu-l grație documentelor video din concerte și repetiții, ce îi recompun prezența fizică sub imperiul ideilor importante pe care le-a discutat în colocvii și interviuri. Volumul recent publicat – o referință bibliografică de neocolit. (Va urma)

¹ Stejărel Olaru, Spațiul Celibidache, Editura Omnium, 2025, p. 144.

² Editura Roza vânturilor, 1994

³ Op. cit., pp. 335-336

⁴ Rapsodia I

⁵ Op. cit., p. 337

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video