Sergiu Celibidache – o viață într-o carte, o viață într-un film (III)

Cartea

Farmecul vechi al povestirii. Este impresia dintâi, limpede din primele rânduri, ale scrisorilor, 30 la număr, ce cuprind o viață trăită cu intensitate. Culorile expresive adunate de Ioana Procopie-Dumitrescu s-au răspândit pe cele 120 de pagini (restul sunt imagini!) ale volumului de amintiri Sergiu, altfel…ⁱ Poate că, absorbită de pasiunea pentru șevalet, de ritmurile și culorile tari ale existenței, Ioana devenită Celibidache nu a dat importanță celui de-al doilea talant pe care i l-a oferit Dumnezeu – harul cuvintelor fermecător înlănțuite. Totuși, atâtea câte sunt, slovele se citesc repede, având numai defectul finalului venit prea curând.

Începutul scrisorii cu numărul 1, adresată nepoatei sale Monica Pillat, este abrupt, dar frumos:

La nașterea mea, Dumnezeu m-a sărutat, fără îndoială, de trei ori pe frunte. Nu este dat oricui să trăiască din plin, cu surâsul pe buze, trecând peste munți și văi. Dacă ar trebui să o iau de la capăt, n-aș schimba nici o virgulă. (p. 15)

Amintirile din copilăria mică, rezistente trecerii timpului, sunt concentrate, parfumate de metaforă:

A venit mama. O zână, rasă dispărută, un crin cu ochi albaștri ca cerul de amiază, un portret al Madonei lui El Greco. M-a sărutat și a dispărut. (p. 16) […] Pentru mine, cal nărăvaș, școala părea o închisoare. Pedepsele se înmulțeau, tata strâmba din nas la fiecare buletin săptămânal, unde nota zero la purtare nu se modifica tot anul. Severitatea lui nu îngăduia alternative. Accesul la telefon îmi era interzis, fără indulgență, uneori chiar și o lună întreagă. O lună! O viață! Era crunt când îți bătea inima pentru cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai seducător băiat, campion la schi și… ochi de catifea. Doar sinuciderea să te mai salveze. Câtă injustiție, câtă neînțelegere din partea părinților, care, desigur, nu au iubit niciodată! Așa gândeam, năpădită de disperare, uitându-mă pe geamul aburit de lacrimi și tristețe… Doar, doar o trece prin fața casei, să-l mai văd odată. (p. 20)

Din cele câteva pagini dedicate copilăriei, este de înțeles firea independentă, voluntară, a Ioanei Procopie-Dumitrescu, pereche încă neștiută a celui stăpânit la aceeași vârstă de îndrăzneli și refuzuri ale autorității paterne. Avocatul Procopie-Dumitrescu și căpitanul de armată, mai târziu prefectul de poliție Demostene Celibidache s-ar fi înțeles bine, dacă s-ar fi cunoscut. Dorința trecerii portretului celui care a fost Sergiu Celibidache pe șevaletul paginii de carte înlătură amintirile de până la el, spre a descrie încă din a doua epistolă, tot spectaculos, momentul primei revelații. Să fi vrut, pictorița Ioana ar fi făcut impresie ca jurnalistă pentru care informația și descrierea inspirată se împleteau:

O bombă căzu! Marele dirijor Celibidache, „il mago della baccheta”, idolul, zeul atât de așteptat, debarcase la Buenos Aires, urmând să deschidă stagiunea simfonică a teatrului Colón./ Fenomenul „il Mago” înflăcărase tot globul… Femei, copii, bătrâni, pisici, tot orașul euforizați de acest eveniment, erau în păr la aeroport, cu brațele pierdute în gigantice buchete de flori./ Părul aproape albastru de negru, ochii căprui ca două castane, o privire de te întorcea pe dos, mlădios ca o salcie […] Un Vulcan, un Titan, un Vezuviu în erupție – poate chiar și un tiran, pe undeva –, coborâse parcă dintr-o altă lume. (p. 21)

Din confesiunile Ioanei Celibidache se confirmă ce ne-au „spus” cărțile publicate în România, evocări și texte istoriografice, din interviurile astăzi ușor accesibile pe internet, din înregistrări video la repetiții, din documentare televizate. Însă le aflăm mai colorat, cu adaosurile amintirilor limpezi, spectaculoase, ale partenerei sale de viață. Aflăm și din exemplele orânduite aici de ce avea dreptate să nu dea importanță unor cronici scrise de nechemați care atribuiau „pianistului” Celibidache „frazarea”, „tușeul” geniale, când el dirijase o simfonie de Richard Strauss! De ce părăsea într-o clipă orchestrele, precipitându-se spre aeroport, când numărul instrumentiștilor prezenți la repetiții era mai mic decât cel precizat în contract. De ce sancționa dur ifosele de cunoscător ale vreunui meloman. De ce nu suporta întrebările-standard despre calitatea publicului. Precizările Ioanei Celibidache sunt exacte, plastice:

Sergiu putea fi foarte colțos, mai ales cu cei care, ostentativ, doreau să-și demonstreze cultura, contrazicându-l cu insistența ignoranților. Devenea o mică fiară, intrând cu sulița otrăvită în acele prețioase personaje care, ascultând mii de discuri, se considerau mari cunoscătoare. (p. 30)

Trebuie ca publicul să înțeleagă, pentru a accepta, fațetele contradictorii, dar impresionante ale personalității lui Celibidache. Soților vatmani care l-au adăpostit în casa lor în timpul războiului, Celibidache le-a oferit, când a ajuns bogat, o călătorie la Veneția. Unei bătrâne sărace i s-a prezentat ca dentist și i-a dat bani să-și cumpere o dantură nouă. Era de Crăciun… Alteia, văzând-o chinuindu-se să ia un cozonac de pe un raft înalt, i l-a oferit, dar impresionat de renunțarea acesteia din cauza prețului pipărat, peste puțin timp a cumpărat un coș plin cu bunătăți, i l-a dus acasă. A ținut ca bătrâna să nu afle cine a fost binefăcătorul!

Nu rezist tentației de a mă opri la vocația lui Sergiu Celibidache pentru libertate. Chiar într-o împrejurare ce nu-l privea direct, o împrejurare hazlie, dar semnificativă, din fermecătoarea Veneție, întâmplare la o pescărie, savuros povestită de Ioana Celibidache:

Raci, creveți, langustine, toate vii, se zbăteau terorizate, cu gândul la cumpărătorul care, cu sadism, le va arunca într-o oală fierbinte. În fața acestui oripilant viitor, Sergiu, tragedian grec, se văzu deodată clocotind, la rândul lui, în tigaia condamnaților. Trăind drama din plin, ceru pescarului să-i vândă toată tejgheaua. Toată? Întrebă pescarul uluit. Toată, toată, îi surâse Sergiu. Le mănânci pe toate astăzi? Fără prea multe explicații, luă cazanul cu locuitorii săi și, de pe podul alăturat, azvârli euforic prizonierii în apă, exclamând cu entuziasm: Trăiască libertatea! (p. 55)

Va rămâne în memoria lectorilor basmului povestit de Ioana Celibidache episodul din orașul italian Siena, unde muzicianul, fără a fi cunoscut personal, a fost jignit de un turist american. A urmat instantaneu pumnul aplicat în plină stradă preopinentului furios și arogant. Ca să oprească țipetele consoartei celui doborât la pământ, Celibidache a târât-o spre fântâna din piață, fixând-o sub șuvoiul de apă. Trecători adunați ca la spectacol, râsete, polițiști gata să aplice amenda maximă, dar, văzând numărul de Italia al mașinii lui Celibidache, l-au amendat cu… patriotism pe american. Autoarea epistolelor încheie episodul cu aceeași măiestrie a povestirii:

Ieșit din comisariat, Sergiu, eroul zilei, era așteptat de mulțimea care aplauda, mândră de curajul muzicianului adorat, de parcă ar fi salvat țara de huni. Presa internațională avea să comenteze elogios evenimentul! (p. 76).  

Raza laser, exactă, colorată, caldă surprinde deseori esența personalității lui Sergiu Celibidache:

Acest personaj nu putea decât să captiveze, să fascineze la fiecare pas. Trecea cu atâta ușurință de la veselie la incertitudine, de la tandrețe la supărare, de la euforie la angoasă. Complex, Sergiu era interesat de toate fenomenele și, îndeosebi, de cele mai insolite. A nu te plictisi într-un cuplu – a ști să râzi, să plângi, să asculți liniștea – este cu adevărat o mare filozofie. Desigur, și acesta a fost secretul unei vieți reușite. Am reușit! Vulcan nestăpânit care subjuga lumea, mi-a schimbat viața. Am abandonat tot. (p. 86)

Printre evocările emoționante se numără descrierea momentului în care a aflat despre apariția în lume a fiului:

Neputând fi prezent în ziua memorabilă pentru a împărtăși mândria mamei, îmi povesti despre bătăile sale de inimă, care, fără milă, nu se mai opreau. Era TATĂ! O răspundere nouă, în afară de cea față de muzică, se stârnise în viața lui. Copilul, copilul său! Amețit de atâta fericire, fața lui, îmi spunea, devenise albă ca varul. Se uitase în oglindă și se făcuse frică. (p. 132)

Finalul ultimei scrisori spune totul despre relația părinte-fiu, încununând superb rândurile-confesiune ale Ioanei Celibidache:

Băiatul era subjugat de farmecul tatălui… Nu era de mirare. Mi se umplea inima. Rolul lui Sergiu era într-adevăr încântător. Acest ied inocent avea, la rândul lui, norocul unui tată atât de luminat, care a știut să-i arate, cu răbdare, drumul, cu durerile și bucuriile vieții, spre seninătate și lumină. Mulțumescu-Ți,Ție, Doamne! (pp. 135-136)

Filmul

Cum este preferabil să judeci creația cinematografică a lui Serge Ioan Celibidache, Cravata galbenă, dedicată tatălui său – cu sau fără experiența lecturii acestui volum? Fidel muzicii ca practicant, publicist, muzicolog – sau nu? Amândouă ipostazele oferă avantaje și dezavantaje. Pentru ambele categorii de privitori ai filmului subiectul este atrăgător pe măsura celebrității dirijorului, originalității personalității sale umane și artistice, promovării intense, firești, a creației pe peliculă.

Evident, slujitorii Eutherpei, zeița muzicii, nu trebuie să se aștepte la reconstituirea fidelă a tuturor etapelor definitorii din viața profesionistului Sergiu Celibidache. Pentru exigențele lor există genul filmului documentar, care poate lumina în detaliu contexte istorice, poate folosi mărturii, confesiuni, documente de arhivă, reconstituiri – totul în limitele temporale mult mai largi ale seriei de episoade, accesibile și caracteristice televiziunii. Producția cinematografică într-un singur act, cum este creația lui Serge Ioan Celibidache, panoramează întreaga existență umană, artistică a personajului, ceea ce impune în mod automat selecția.

Din acest punct de vedere m-am așteptat ca tabloul Iașului interbelic, tributar convulsiilor politice cunoscute, să fie mai cuprinzător. Aș fi dorit să fie privită mai de aproape relația celui care a dat strălucire mondială orchestrei filarmonicii din Berlin, Wilhelm Furtwängler, cu tânărul ales să-l înlocuiască, Sergiu Celibidache,  urmare a denazificării de după Războiului Mondial Secund. A fost un șir de fapte dramatice, hotărâtoare pentru viața și cariera muzicianului român, înlăturat, în pofida succeselor răsunătoare, de la direcția artistică și pupitrul orchestrei germane, adânc rănit deși nu a luptat în nici un fel împotriva predecesorului său. Cred că obiceiul lui Celibidache de a întrerupe colaborarea cu majoritatea orchestrelor importante ar fi trebuit explicat mai bine. La fel, m-ar fi interesat reflectarea pasiunii, a respectului său în special pentru muzica lui Anton Bruckner. Privilegierea acestui compozitor, în condițiile repertoriului simfonic bogat al dirijorului, s-ar fi cuvenit argumentată. Am notat câteva exemple. Bineînțeles, toate acestea nu cu răceala documentaristului, ci prin mjlocirea textului,  interpretării artistice, imaginii și montajului. Poate că și anii de privațiuni dure din timpul războiului ar fi meritat o tratare accentuată, spre luminarea suplimentară, necesară, a forței, pasiunii, puterii de muncă, tenacității lui Celibidache.

Sigur, alegerea în rolurile principale a actorilor cu portofolii impresionante, cu nume cunoscute, sunt garanții ale valorii interpretative, șanse mari ca filmul să motiveze aprecierea criticilor, deschiderea festivalurilor internaționale, pătrunderea în topuri, succesul de public – implicit reușita financiară. Distribuirea lui Sean Bean în rolul tatălui intransigent, Kate Phillips și Miranda Richardson întruchipând-o pe soția dirijorului, Ioana Celibidache, la vârste diferite, Ben Schnetzer ca imagine puternică a artistului în etape cruciale din viața și cariera strălucitoare (la prima tinerețe, apoi la maturitate) a asigurat calitățile definitorii ale filmului. Cum actorul trebuie să se identifice deplin cu personajul său încât să uiți că l-ai văzut-admirat în alte roluri, în alte „haine” pe scenă sau pe ecran, l-am așteptat și pe carismaticul John Malkovich ca pe o noutate caracterologică. Dar impresia a fost de déjá-vu – Malkovich pe care îl știm. În orice caz, el a declarat într-un interviu că a simțit multe apropieri între personalitatea personajului și personalitatea sa.

Poate că în secvența rătăcirii tânărului Celibidache printre ruinele Berlinului, aflate încă sub bombardament, a fost ușor observabilă tratarea electronică a „decorului”, dar ar trebui să renunț la această mică reținere, gândindu-mă la promisiunile AI de a elimina orice diferență între real și virtual…

Apreciind calitățile imaginii, ale coloanei sonore, ale decorurilor, ale montajului, îmi rămâne să cred în valoarea și necesitatea acestui film ce contribuie substanțial la promovarea în rândurile publicului larg a unui muzician reținut de istoria culturii. Își așteaptă locul meritat pe ecranul cinematografic alte personalități emblematice ale culturii muzicale românești și mondiale. Un singur exemplu – Dinu Lipatti.

i Humanitas, 2025.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video