Sergiu Celibidache și fertilitatea pământului. 108 ani de la naștere

E liniște demult în România de­spre Celibidache, doar aniversarea UNESCO a centenarului a însemnat în 2012 o superbă primă ediție de festival internațional, organizat la București strict en famille, autoritățile implicându-se cu multe vorbe goale. De asta, prima și ultima. Scârbit de promisiunile neonorate, indiferența și neruși­narea crasă a unor politicieni, temperamentalul fiu al muzicianului a renunțat rapid la ideea de a promova acasă personalitatea unuia dintre marii inter­preți, com­pozitori și gânditori muzicali ai secolului XX. Ba chiar, într-un acces de furie cu amprentă paternă, Serge Ioan Celibidache declara doi ani mai târziu, în 2014, că interzice folosirea numelui tatălui său de către instituțiile statului român. Care stat nu s-a sinchisit prea tare nici de mânia fiului, nici de celebritatea tatălui, de-atunci așternându-se liniștea și praful peste tot ce înseamnă moștenirea Celibidache în România. Festivalul e istorie, deși ar fi devenit cu si­guranță al doilea mare eveniment clasic românesc după gloria bianuală de la Enescu, prin calitatea și prestigiul unui concurs inter­na­țional de dirijat și arivajul numelor mari ce l-ar fi onorat cu excelente programe.

Nu există o monografie Celibidache în română

„Asta este România, fertilitatea pământului“, spunea cu doar un an înainte de moarte Sergiu Celibidache. Statul român nu l-a primit însă niciodată cu brațele deschise pe acest fiu rătăcitor, nici înainte, nici după 1989. Dincolo de flori și aplauzele extaziate ale publicului – prima revenire a fost în 1970 cu suedezii din Radio Sveriges Symphonieorkester, cinci con­certe la Sala Radio, între care un Mussorgski emoționant în Tablouri dintr-o expoziție, a doua cu legendara cu Rapsodie în La Ma­jor dansată de la pupitrul Ateneului în 1978 împreună cu partituri de Ravel, Debussy și Brahms –, Celibidache a fost o mare problemă pentru Securitate în regimul comunist, care îl urmărea încă din 1951 (de văzut Ioana Raluca Voicu-Arnăutoiu, Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier, Ars Docendi, București, 2012) și un om pe care mulți dintre muzicienii români nu l-au iertat niciodată pentru fran­chețea și duritatea cu care a spus lucrurilor pe nume, mai ales pentru acel „aveți cu toții o enormă vină“. Dincolo de mulțumirile pentru tirurile cu ajutoare pe care le-a trimis în țară în ianuarie 1990 și propunerea unor visători de a deveni președinte al României după Revoluție, Celibidache nu a primit prea multe din partea mănoasei sale patrii, în afara unor funcții onorifice acordate de instituțiile muzicale. Nici o filarmonică nu s-a gândit să-i cânte integrala com­pozițiilor – dirijorul a fost mereu discret în pri­vința lucrărilor sale, Die Taschengarten (Grădina de buzunar) scrisă în 1979, una dintre partiturile sale simfonice, a fost cântată în premieră în România abia în 2012 la Festivalul Celibidache, iar toate volumele publicate în română, de la cele biografice până la lecțiile de fenomenologie predate studenților săi și recompuse fragmentar, au fost inițiative private. Nu există încă o monografie Celibidache în limba română, cum nici măcar semnele fizice ale apartenenței lui Celibidache la spațiul românesc nu s-au bucurat de o mai mare atenție; casa părintească de la Roman, un monument istoric construit la sfârșitul secolului XVIII, are mari șanse să se dărâme, pentru că reabilitarea ei e subiectul vanităților politice locale. „Nu mă interesează politica și politicienii“, spunea oricât de des avea ocazia Celibidache, o pro­poziție care pare să îl urmărească chiar și în zilele noastre.

O filosofie muzicală ce promova unicitatea clipei

Celibidache omul nu a fost un om ușor de iubit. Nici Celibidache muzicianul nu e ușor de iubit, dar cei care l-au descoperit sau urmează să-l descopere îl vor venera cu siguranță. Paradoxal, moște­nirea dirijorului român e alcătuită astăzi din ce a detestat mai mult, înregistrările pe care le-a numit cu sarcasm „conserve“ în timpul vieții, refuzând îndârjit să facă concesii principiilor sale fenomenologice și acustice, în chiar epoca în care von Karajan, „dirijorul Coca-Cola“, făcea primele înregistrări pe compact-disc, acoperind de glorie și bani orchestra din Berlin, Filarmonica ce îi refuzase bagheta lui Celi după moartea lui Wilhelm Furtwängler, cel mai mare prieten și inamic al său din lumea complicată a muzicii clasice. „Înregistrarea pe disc înseamnă distrugerea muzicii. Fiindcă ea nu mai poate fi ascultată în aceeași acustică în care a fost înregistrată. Pentru noi, e esențial ce acustică avem. Tempoul e cea mai direct conse­cință a acusticii, prin urmare e supus va­riațiilor. Nu există un tem­po unic, pe care îl puteți lua de la Berlin la Londra. Dacă aici timpul de rezo­nanță e scurt, trebuie să accelerați oarecum măsura, așa încât valorile notelor să nu fie separate, ci să se atingă. Dacă, dimpotrivă, timpul de rezonanță e prea lung, atunci valorile se suprapun, se eclipsează reciproc. Coada uneia atinge începutul următoarei, iar astfel apare o confuzie oribilă. Atunci trebuie să răriți tempoul, așa încât valorile să fie percepute distinct“ (Klaus Lang, Celibidache und Furtwängler. Der grosse philarmonische Konflikt in der Berliner Nachkriegszeit, München, Wissner 2010).

Cum ar fi fost astăzi însă lu­mea fără înregistrările lui Celibidache? E o întrebare dificilă pentru lumea muzicală și piața discografică modernă, una care implică și moralitatea respectării unui principiu ontologic din gândirea marelui muzician, o încălcare aproape blasfematoare a unei filosofii muzicale care promova unicitatea clipei, o hulă, dar una binefăcătoare astăzi, care bucură enorm sutele de mii de fani ai maestrului din întreaga lume.

Aș fi vrut să închei acest articol cu o succintă prezentare a două CD-uri Bruckner, fructe paradisiace, deși bastarde, ale geniului lui Celibidache, reeditări digitale a Simfoniilor a 4-a Romantica și a 6-a de Anton Bruckner, căci Bruck­ner a fost creatorul pe care marele dirijor l-a iubit din toată ființa. Sunt înregistrări live de pe scena de la Gasteig, cu Filarmonica din München, apărute sub egida Warner Classics, de fapt doar două discuri din prima edi­ție „autorizată“ a simfoniilor bruckneriene 3-9, apărute la defuncta casă EMI Classics cu simbolul Shou din filosofia budistă tipărit pe copertă. N-am s-o fac, pentru că la ora la care scriu acest articol aflu că s-a stins din viață, la 96 de ani, violonista Ida Haendel, unul dintre foarte puți­nii interpreți apropiați de Celibidache pe durata unei colaborări de mai bine de treizeci și cinci de ani. Ida, superba violonistă cu păr rebel și bijuterii extravagante, l-a cunoscut pe Celi în tinerețe, re­lația lor fiind una de magistru-discipol, poate chiar mai mult de atât. Într-un interviu din 2010, minunata violonistă pe care am avut șansa să o văd în același an al primei și ultimei ediții a festivalului dedicat lui Celibidache pe scena Ateneului Român, spunea: „Sergiu Celibidache a fost o personalitate unică în lumea muzicienilor. Talentul său extraordinar, la care se adăuga profunda înțelegere a principiilor acustice și sonore oferea întotdeauna ascultătorului viziunea clară și grandioasă a partiturii. Un fel de a face muzică de neuitat“.

Publicitate și alte recomandări video