Seriozitate

joi, 27 iunie 2024, 03:01
1 MIN
 Seriozitate

Tinerii învățăcei se strânseră și ei, ciorchine, în jurul tărgii, cu urechile întinse către profesor. Acesta mormăi lugubru: „În-tru-cât con-di-ții vi-tre-ge m-au în-tre-rupt din ex-pli-ca-ții as-tă-zi, vă rog pe-pe dum-nea-voa-stră să-să stu-di-ați sin-gu-ri di-din cu-cur-sul li-to-gra-fiat ca-ca-pi-to-lul ci-cin-ci, sub-sub-punc-te-le o-opt-do-două-zeci și-și șa-se. E-e o-obli-ga-to-riu pe-pen-tru e-exa-men…”

Un profesor universitar, vestit pentru simțul de răspundere cu care își asuma munca, a lăsat în folclorul academic o poveste de neuitat. Omul venea bolnav la școală, își ținea cursurile în orice condiții și, spuneau studenții, ar fi fost, probabil, în stare ca – și mort – să sară de pe năsălie și să se prezinte în amfiteatru cu un minut înainte de începerea orei. În mod straniu, situația aproape avu loc într-o nefastă, întunecată zi de noiembrie. Deși slăbit și chinuit de crampe musculare, universitarul nostru veni, cu greu, să-și facă numeroasele seminarii. Se simțea amețit și mergea nesigur, arătând tuturor o paloare morbidă a obrazului (mai târziu, urma să se dovedească, prin analize medicale de detaliu, că, de fapt, nu suferea decât de o banală tetanie, necesitând un prelungit tratament cu magneziu și calciu). După jumătate de oră de dialog cu studenții, trăi senzația prăbușirii cerului peste el. Nu mai vedea bine, gura i se încleștase înfricoșător, iar brațul drept îi înțepenise în aer, în gestul scrierii unei noțiuni pe tablă. La scurt timp, genunchii i se înmuiară și alunecă inert lângă catedră. Lumea începu să se agite, vreo doi studenți mai curajoși îl scuturară violent, îl pălmuiră, încercară, în fel și chip, să-l aducă în simțiri. Profesorul mârâia ceva neinteligibil și clipea, monstruos, cu convulsii exoftalmice, din ochiul stâng.

În sfârșit, cei de la Ambulanță sosiră și îi dădură primul ajutor în sala de curs. O doctoriță inteligentă îi făcu universitarului o injecție intravenoasă cu calciu. Îl așezară apoi pe targă și erau pe punctul de a părăsi amfiteatrul, când protagonistul, ușor remontat de doza de calciu, începu să gesticuleze, impacientat, către studenți. Sanitarii se opriră, iar doctorița zise: „Da, domnule profesor, spuneți! Ce s-a întâmplat?” Tinerii învățăcei se strânseră și ei, ciorchine, în jurul tărgii, cu urechile întinse către profesor. Acesta mormăi lugubru: „În-tru-cât con-di-ții vi-tre-ge m-au în-tre-rupt din ex-pli-ca-ții as-tă-zi, vă rog pe-pe dum-nea-voa-stră să-să stu-di-ați sin-gu-ri di-din cu-cur-sul li-to-gra-fiat ca-ca-pi-to-lul ci-cin-ci, sub-sub-punc-te-le o-opt-do-două-zeci și-și șa-se. E-e o-obli-ga-to-riu pe-pen-tru e-exa-men…” Oamenii îl priviră siderați, iar doctorița făcu un gest discret brancardierilor să-și continue traseul (simultan, ea extrase o cantitate apreciabilă de calmant dintr-o sticluță, pregătindu-se să i-o aplice, în venă, nefericitului bolnav). „Nu-nu ui-ta-ți!” mai silabisi o dată pacientul, în vreme ce ieșea din sala de curs

Lucrurile s-au normalizat treptat. Profesorul reveni, fericit că suferea numai de tetanie, seminariile se reluară implacabil și ziua examenului sosi mai repede decât și-ar fi putut imagina cineva. Stupoare! Din sadism pur sau din zel, examinatorul formulă un subiect complicat chiar din capitolul al cincilea al cursului, subpunctele opt-douăzeci și șase. Se înțelege, nimeni nu luase în serios „tema” dată de universitar de pe targa UPU și, pentru că problema nu revenise în discuțiile ulterioare, de la curs și seminar, nimeni nici măcar nu se mai gândise la ea. Testul fu, prin urmare, un dezastru pentru întregul an. Universitarul conștiincios îi pică pe toți, acordând nu mai puțin de două sute șaisprezece note de doi si trei. După un moment de confuzie generală, victimele se revoltară. Merseră, în grupuri compacte la profesor, cerând lămuriri. Acesta îi dădu inițial afară din birou, spunând că el este conștiința personificată. Povestea a degenerat. Studenții au intrat în grevă, semnând memorii ultragiate către conducerea facultății și a Universității. Confruntat cu decanul, profesorul „tetanos” și-a pierdut de tot cumpătul, aruncând după venerabilul șef cu telefonul mobil din buzunar. La Rectorat, consternarea sa fu și mai virulentă, deoarece, se spune, a împărțit mai multe perechi de palme celor din Biroul Executiv al Consiliului de Administrație, respectiv rectorului și prorectorilor. Gurile rele au adăugat chiar că, într-o convulsie tetanoasă, personajul nostru i-ar fi „oferit” un cap în mandibulă însuși președintelui Comisiei de Etică din cadrul Senatului. Astfel, în regim de urgență, profesorul fu pensionat „pe caz de boală”, iar astăzi își trăiește tetania în izolarea propriului domiciliu.

Concluzia? Stimați universitari, nu uitați ca, la timpul potrivit, să luați binefăcătoarele capsule de Magne B6!

 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii