Șervețelul

*

Când am văzut că ia un șervețel în mână și se aplecă să-mi șteargă pantofii de praf – era într-adevăr cald, o căldură infernală, iar mașinile oficiale ce treceau pe lângă noi, când într-o direcție când în alta, lăsau mult fum și praf în urma lor, de zgomot nu mai zic nimic, pur și simplu îmi țiuiau timpanele gata-gata să se spargă – am fost atât de uluit, încât am înțepenit pe loc. Îi vedeam țeasta rasă, mică și rotundă, strălucind la lumina amiezii, ce se mișca încolo și încoace, într-un ritm de samba; îi vedeam și mâinile, ba și ochelarii cu multe dioptrii, ce-i confereau medicului un aer de intelectual; stăteam în loc parcă într-o stare de prostrație, priveam cum medicul își face treaba lustruindu-mi ghetele, și nu reușeam să articulez nici un cuvânt. În fine, după vreo cinci minute când doctorul s-a ridicat în poziție verticală, ținând cu două degete șervețelul murdar de praf, revenindu-mi din confuzie, l-am întrebat cu o voce tremurândă:

– De ce ai făcut asta?

– Dar cum puteam să vă las să stați cu pantofii nefăcuți sub privirile ambasadorilor? Doar participați la o vizită oficială, nu?

– Da, am zis.

– Ei, vedeți acum de ce v-am făcut pantofii? Dacă i-ar fi văzut ambasadorii țărilor UE, vă închipuiți ce-ar fi zis?

– Ce puteau să zică?

– Ar fi zis că suntem un popor necivilizat, asta ar fi spus, iar dumneavoastră, ca înalt funcționar al statului român, le-ați fi făcut o impresie dezagreabilă. Norocul nostru a fost că am mers în spatele lor. Ei au intrat în clădire, iar eu trăgându-vă ușor de mânecă, v-am făcut să rămâneți în urmă.

– Și dacă vreunul dintre ei și-a întors între timp capul și te-a văzut în exercițiul funcțiunii? Nici nu vreau să mă gândesc la asta. Ce situație penibilă!

– Vă asigur că nu ne-a văzut nici unul. Am fost foarte atent.

– Dar cum puteai să fii atent la ei dacă stăteai cu capul în jos și fundu-n sus?

– Vă asigur că i-am urmărit și așa… Stați fără grijă.

– Dar ce, am exclamat, ai cumva o pereche de ochi și pe  partea dorsală, nu numai frontală?

– Chiar dacă nu am, simt ca și cum aș avea. În astfel de situații, stau cu toate simțurile treze.

În sfârșit, după încă un schimb de replici nu tocmai ortodoxe, am intrat și noi în impozantul imobil unde urma să se desfășoare întâlnirea oficială. Așezându-mă pe scaun, am simțit privirile celor opt reprezentanți ai misiunilor diplomatice străine sosiți în oraș cum mă privesc pe jumătate admirativ, pe jumătate ironic pe după dioptrii. Am înțepenit pe scaunul meu, prefăcându-mă că sunt indiferent. Dar nu eram indiferent: transpirasem și pe tâmple și la subțiori. „Sigur m-au văzut”, mi-am zis, simțind că mă ia cu amețeală. Subalternul meu pe linie de partid, medicul, mă rog, licheaua, stătea la locul lui și surâdea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

După întrevedere, a venit și rândul protocolului. La protocol, știți cum e, se dezleagă limbile. Bei un pahar de șampanie, mănânci un pișcot, servești și un whisky cu tartine, și te apropii de oaspeți. Eu nu am făcut așa. Am stat undeva în umbră. Și tocmai fiindcă am stat în umbră, am devenit și mai bătător la ochi. Pe șefii misiunilor diplomatice nu poți să-i duci ușor cu zăhărelul. Dând paharul de whisky pe gât, îi urmăream cu coada ochiului. Erau toți numai zâmbet, numai miere, numai fiere, numai ochi.

La un moment dat, doi dintre ei s-au apropiat de mine, și m-au întrebat:

– Spuneți-mi, vă rog, la voi există obiceiul ca subalternii să le lustruiască pantofii șefilor înainte de orice întâlnire cu reprezentanții misiunilor străine? Nu-i așa că v-au rămas în sânge multe din obiceiurile orientale moștenite de strămoși?

Îmi venea să intru în pământ de rușine, dar n-am intrat. Ci dimpotrivă, revenindu-mi în fire, șampania și whisky-ul își făcuseră efectul, am zis:

– Da, la noi se mai practică astfel de obiceiuri și asta fiindcă subalternii noștri au un mare respect pentru oaspeți și nu vor să-și lase șefii să se acopere de rușine în fața înalților vizitatori. La noi pantofii se țin la mare cinste…

– Și la noi nu se țin? mă întrebară cei doi șefi ai misiunilor diplomatice în România aflați în apropierea mea.

– Se pare că nu, am zis.

– Cum așa? făcură ei.

– Nu știu, dar asta-i impresia mea. Voi veniți la noi nu numai cu pantofii nefăcuți, ci și găuri în tălpi și în ciorapi.

Și văzând că sunt ofuscați le-am povestit scena când un comisar al FMI a venit la întâlnire de la guvern cu pantoful găurit. Ascultându-mă cei doi diplomați au clătinat din cap.

– Credeți că a fost ceva ostentativ în gestul lui? Un apropo la faptul că suntem săraci și va trebui să împrumutăm bani de la cei ce vin la noi cu ciorapii găuriți?

– Și ambasadorii ce replică au dat? l-am întrebat pe prietenul ce-mi povestise întâmplarea.

– Nu mi-au dat nici o replică. Și-au golit paharele de whisky și s-au retras, făcând câte o reverență în răspăr. Dar lasă-i pe ambasadorii în pace, mai bine m-ai întreba ce s-a întâmplat cu medicul care mi-a fost subaltern pe linie de partid, m-a zis amicul.

– Ce s-a întâmplat? am întrebat.

– A navigat de la un partid la altul. A ajuns de câteva ori în parlament. A ajuns și eurodeputat. Iar acum candidează, desigur, din partea unui alt partid aflat pe val, și pentru un alt mandat de europarlamentar, dar și pentru postul de primar. Șervețelele și-au făcut efectul. Ca și temenele, de altfel. Doctorul a luat la rând toate partidele. Peste tot și-a găsit utilitatea. Și fiindcă a știut la timp de cine să se lipească, azi e un personaj stimat.

*

Oribil. Pe toate posturile de televiziune și radio în preajma zilei de 24 ianuarie a.c., nu auzeai decât „Mica Unire”. Deși a trecut de la această aniversare destul de mult timp, sintagma îmi răsună și astăzi în urechi, zgâriind timpanul.

Ea a fost repetată atunci, pe 24 ianuarie, dar și înainte cu o zi, și după, de zeci, ba chiar de sute și mii de ori. Îți venea să-ți astupi urechile și s-o iei la goană de-a lungul străzilor, strigând: „Opriți-vă, nemernicilor, profanați tot ce are mai sfânt neamul românesc!”

Nu există Mica Unire. Mica Unire e o aberație. Există Unirea Principatelor, un act major, prin care spiritul național s-a trezit la deplină conștiință. Unirea Principatelor a înfăptuit-o marea generație pașoptistă. Cea mai importantă generație de oameni politici pe care i-a avut România de la începuturile statalității sale și până în prezent. Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu și alții au pus bazele statului român.

După generația pașoptistă, care a înfăptuit Unirea Principatelor, a venit generația Junimii, care a înfăptuit din punct de vedere cultural ceea ce generația lui Kogălniceanu și Alecsandri a realizat din punct de vedere politic, diplomatic și administrativ. Atunci au venit, apărând ca din neant, mari spirite și mari scriitori, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale și atâția alții.

Ținând cont numai de aceste nume sacre ale culturii române cum poți folosi, fără să ți se strâmbe pe totdeauna gura, sintagma „Mica Unirea”.

Ce nedreptăți v-a făcut Moldova pentru a fi categorisită astfel?!

*

Mi-a cerut să-i dau geaca sau vesta, că vezi vesta mea s-ar fi potrivit cu pălăria sa. Iar eu i-am zis:

– Măi, omule, mi-e frig, nu vezi că joc țonțoroiul în fața ta?

– Ia, nu mai juca, mi-a zis, și mi-a tras doi pumni în cap, pesemne ca să mă încălzesc, dar mie îmi era în continuare frig. Clănțăneam din dinți și săream de pe un picior pe altul.

– Deci nu vrei să-mi dai geaca sau măcar vesta?

Am făcut semn din cap că nu.

– Mi-e frig, măi, omule, mi-e frig, nu înțelegi?! am repetat.

– Dacă nu vrei să-mi dai nici una, nici alta, am să ți le iau pe amândouă.

Și zicând asta mi-a mai tras doi pumni în cap.

Un pumn mi-a nimerit urechea stângă, și am simțit cum mă încălzesc. Dar chiar dacă nu-mi mai era așa de frig acum, tot n-am vrut să-i dau nici geaca, și nici vesta.

– Dacă ți le dau, eu cu ce rămân?!

– Rămâi în maieu și în chiloți, căci pantalonii de trening am să ți-i iau. Dimineața fac înviorarea în parc și am nevoie de trening.

Am făcut un pas înapoi, și am mai primit încă doi pumni în cap. De data asta pumnul mi-a lovit urechea dreaptă, așa că m-am încălzit de tot.

– Ar trebui să mă plătești că nu te las să amorțești de frig și-ți pun sângele în mișcare, spuse tarabagiul, o namilă de om. Hainele nu te încălzesc, dar pumnii mei da. Și pumnii ăștia, să știi că nu-i capeți de pomană. Eu pierd energie, iar tu câștigi. Acum că te-am încălzit, dă-mi geaca. Și dă-mi și vesta. Nu mai ai nevoie de ele, zău așa… Dar ia vezi ce pasăre cântă, acolo, în copac?

Am dat să mă uit în direcția indicată, dar am încasat două lovituri din plin, din dreapta și din stânga. Urechile îmi vâjâiau. Vedeam negru în fața ochilor. Am vrut să țip, dar nu am avut când. Pumnii curgeau de sus și de jos cu nemiluita. Stăteam ghemuit pe trotuar, lângă tarabă, încercând să parez loviturile ce se abăteau peste capul meu. Și la fiecare pumn primit auzeam glasul:

– Îmi dai sau nu-mi dai, grijania mă-tii de imbecil, am să-ți fac creierii chiseliță…

– Și până la urmă i-ai dat? l-am întrebat.

– Nu, nu i-am dat, mi-a răspuns mogâldeața cu nasul spart și cu urechile năclăite de sânge. Am rămas acolo lat, cu nasul înfundat într-o baltă de sânge în care se afla și un chiștoc de țigară din care mai ieșea un firicel de fum.

– Dar n-a căutat să te despoaie după ce te-a lăsat fără suflare?

– Nu, dimpotrivă, și-a făcut cruce și a plecat.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video