Sfânta Lene

De câtva timp m-am apucat și eu de alergat. Zic „și eu” pentru că vecinii mei o fac deja de ceva timp și trebuia să-mi vină și mie rândul ca să nu rămân de căruță. Nu de alta, dar ei arătau prea bine la vârsta lor și prea plini de energie și nu mi-ar fi picat bine să rămân în urmă ca un babalâc. Glumesc, evident, măcar pe jumătate… A trebuit oricum să mă apuc de mișcare pentru că începeau să mă supere încheieturile, respiram greu ca DarthVader și nu aveam niciun chef de nimic. Iar sportul e cea mai bună, la îndemână, și ieftină modalitate de a-ți face chef de ceva. Cel mai bun energizant pe care și-l poate permite cineva. Și medicament. E, practic, un fel de panaceu. Doar că puțini îl mai iau în seamă, din păcate, preferă pe cele din farmacii. Majoritatea zic că nu au timp, că nu rezistă fizic, că nu au unde să o facă, tot felul de scuze. E ca și cum ar putea exista cineva sau ceva vreodată care să te împiedice din alergat. Ar fi culmea. Dacă vrei, poți, fără doar și poate, atâta vreme cât ai două picioare și un corp care se ține cât de cât pe ele. Ai să găsești și timp, și loc, cu siguranță.

Prima și cea mai mare problemă cu care m-am confruntat la început a fost nimic altceva decât lenea. Pur și simplu. Știam că trebuie să mă pregătesc, să fac încălzirea, să mă îmbrac adecvat, dar nu aveam niciun chef. Întreaga mea ființă voia să rămână acasă și să nu facă nimic, dacă se poate. Să stea în letargie. După ce reușeam să mă urnesc apărea a doua problemă, cea specifică sportului, legată de mișcare, gestionarea efortului și a răspunsurilor corpului la acesta: oboseală, palpitații, dureri de încheieturi, de mușchi, tremurături, sufocare; apoi chestiunile legate de traseu: structura și consistența terenului (piatră, asfalt, pământ, șanțuri, denivelări) sau de diverse obstacole, cum ar fi câini care mă atacau, mașini.

Dar acestea din urmă sunt nimicuri în comparație cu primul obstacol, cu lenea. Ba chiar devin provocări așteptate, asumate care oferă mici satisfacții pe traseu. Toate culminează cu satisfacția maximă, aceea de împlinire în momentul când termini și simți tot trupul pulsând de viață, pompând energie prin toate celulele. Ai uitat complet de starea de la început, acum simți că poți muta munții. Și, ca o recompensă, natura ne dă după un efort mare o stare de bine, euforică, asemenea unui drog. Asta e bombonica din partea antrenorului. Și uiți de toate, absolut toate.

A doua zi totul se reia de la capăt, și provocarea ultimă e să menții ritmul, să te învingi pe tine constant, în fiecare zi, dacă se poate, să te urnești din starea de latență și să vrei din nou să muți munții.

Așadar mișcarea, în ansamblul ei, e o activitate atât de complexă, încât dacă te gândești de două ori la ea, sigur nu o mai faci. De aceea nu poate fi pusă în practică decât cu o singură și mare condiție, să treci peste lene. Ei bine, din câte am observat, majoritatea covârșitoare a oamenilor nu reușesc să treacă peste acest obstacol. Ei răspund primului impuls, rămân locului. Își mai pun un sandwich, se uită la televizor, pe telefon, și multe alte nimicuri.

Lenea e valabilă și în multe alte situații din viață, ea este piedica principală care apare în fața oricărei ieșiri din starea de confort pentru care omenirea a muncit atâtea mii de ani. Da, lenea e o stare naturală, una obligatorie, una absolută, căutată, dorită de toți. Niciun animal de pe planeta asta nu îi poate rezista. Lenea e un ideal, dar dacă ajungi la ea, devine o otravă. Pune-i în față unui leu câte o ciozvârtă de carne o dată la câteva zile și nu se va mai ridica de jos tot restul vieții lui. Va dormi la umbră mult și bine fără să miște o gheară. Cel mult va urmări câte o femelă, dacă nu va fi un efort prea mare, atât. Mușchii i se vor atrofia, instinctele de prădător la fel. Și nici nu ar avea altă scăpare. Ce motiv ar avea să iasă din starea de lene? Are tot ce îi trebuie la îndemână, viața lui e împlinită. E logic.

La fel se întâmplă cu toate animalele de casă pe care le îndrăgim atât de mult și pe care le răsfățăm făcându-le fericite între patru pereți. Le oferim absolut tot ce au nevoie, ba chiar le ajutăm să scape și de instinctul de reproducere sterilizându-le, ca să fie liniștite pe termen nelimitat.

Omul, pe de altă parte, este singurul animal care își poate impune din proprie inițiativă ieșirea din lene, care se poate forța să facă ceva în pofida faptului că are tot ce îi trebuie la îndemână. Pentru că, spre deosebire de un leu în degradare, omul își dă seama că fără mișcare e mort, că va ajunge o legumă dusă cu targa. E vorba de un principiu generat de conștiință, dar care nu se aplică mereu pentru că, așa cum spuneam, majoritatea covârșitoare sunt asemenea leului îmbuibat.

Realitatea crudă e că lenea/comoditatea ne mulțumește, dar ne și omoară încetul cu încetul, e dușmanul nostru pervers pe care îl hrănim zi de zi cu lipsa de mișcare, de activități fizice. Ne ridicăm din ce în ce mai greu din pat sau de pe scaun pentru a merge în două picioare dintr-un loc în altul. Alegem întotdeauna varianta mai comodă dintre toate, nimeni nu o alege pe cea care presupune mai mult efort, mai multă implicare fizică. Dintre all inclusive cu piscină și șezlong, și doar mic dejun, cu siguranță prima variantă e cea mai căutată.

Și totul în societate se adaptează ca să încurajeze acest lucru. Ați observat că idealul de femeie de acum este cea foarte asemănătoare cu sculptura Venus de Willendorf, cu sâni și șolduri uriașe? S-au fumat celelalte Venus suple, atletice, mlădioase. Pe cea contemporană o vezi doar stând pe un scaun ori pe pat și făcând selfie–uri, atât.

Da, lenea a devenit o virtute, ca foarte multe defecte care au fost ridicate în rang. E ok să fii leneș, să fii obez, să nu știi ce e aia alergare, adrenalină decât din ce îți parvine de pe ecran. Orice este ok numai să nu ieși din zona de confort. Starea latentă e cea mai bună pentru tine, te mulțumește, te împacă cu tine însuți, te face fericit. E bine să cedezi oricăror tentații, ele vin din tine, de aceea sunt normale. Dar efortul fizic, oricât de mic ar fi, e dăunător. Nu te mai ridica, rămâi acolo, viața trebuie să fie plăcere, nu chin, corect?

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video