anunturi
grandchef
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM
Impact FM regional

Sfâşietor - jurnalul unui artist care ştia că moare. S-au împlinit 20 de ani

GALERIE
ganju-ioan_foto-de-a-cuba1
  • ganju-ioan_foto-de-a-cuba1
- +

Pe 12 august, săptămâna trecută, s-au împlinit 20 de ani de când “Ziarul de Iaşi” a scris un amplu articol, un jurnal inedit şi sfâşietor, despre talentatul şi cunoscutul pictor ieşean Ioan Gânju. Cu această ocazie cotidianul nostru prezintă integral articolul de atunci.

Ioan Ganju s-a dus. A aflat in urma cu opt luni ca o sa moara. Cancerul i-a luat aproape totul. Numai dorinta de a picta nu i-a putut-o lua. Si-a dorit cu toata fiinta lui sa mai apuce vernisajul ultimei sale expozitii personale. „O saptamina imi mai trebuie”, mi-a spus cu o zi inainte de a inchide ochii, aratind spre cele doua lucrari pe care le-a lasat neterminate. I-am spus la ultima noastra intrevedere, duminica 11 august, ca vreau sa-i dedic inca un articol. Un zimbet si o ridicare de mina i-a fost raspunsul. Demersul meu nu a reusit. Am reusit un singur lucru: sa-i observ zbuciumul din ultimele luni de viata. Un jurnal in care cuvintele lui sint soapte spuse cu greu. Dialoguri de doar citeva cuvinte rostite printre ore de tacere.

29 martie – primul articol: „Pictorul Ganju fata in fata cu moartea”

Il gasesc pe Ioan Ganju la atelier, preparind o pinza. Tocmai s-a intors de la sedinta de cobaltoterapie. Cite zile au trecut de cind intra pe poarta spitalului „Sf. Spiridon” la 7,30 fix, in fiecare dimineata, nu mai stie. Astazi insa, Ganju a avut o intilnire neasteptata. „La chioscul de ziare pe cine vad?”, imi povesteste. „Il vad pe Nelu adauga, aratind cu degetul inspre sine ; era cu gitul in jos, in ziarul atirnat la taraba”, spune el, referindu-se la articolul care a aparut in acea zi. Isi cumpara un numar, isi priveste chipul din fotografie, cu aproximativ 20 de ani mai tinar, sub titlul cu litere mari, ingrosate: „Pictorul Ganju fata in fata cu moartea”. Isi ascunde ziarul sub haina. Ajunge acasa si incepe sa citeasca: despre debutul sau remarcabil, despre vremurile in care ii placea sa se numeasca, frantuzindu-si numele, Jean Ganjou, Conte de Ciric. Despre viata sa toata traita de amorul artei, despre expozitiile sale, despre dezaprobarea sa fata de critici – „o cloaca: te fac mare din nimic” – si despre dezinteresul de a-i maguli pe colectionari. Trecutul se amesteca cu prezentul, uluitoarea lui viata i se deschide precum copertile unei carti; o viata la granita dintre doua lumi: vesnica si fantastica lume a picturilor lui si cea reala. Ganju fata in fata cu Ganju. Tinarul cu „aura de print”, cu chip frumos si tinuta nonconformista, la momentul debutului sau in ropot de aplauze de acum treizeci de ani. Acum, eroul cu penel al unui esec social asumat, autor prin propria-i vointa al unei biografii de pierde-vara, de candidat favorit la gloria postuma. Mi-l imaginez cum zimbeste nostalgic, in timp ce citeste articolul: a trecut vremea cind viata-i clocotea in cascade, cind picta pina la epuizare lasindu-se apoi in voie intr-o prelungita lincezeala: trai boem, interminabile agape… Ioan Ganju cel de-acum il priveste pe idolul fetiscanelor de odinioara cantr-o oglinda rasturnata. „Rinjea la mine, cancerosul”, imi spune cu voce tare – referindu-se la fotografia aparuta in ziar – ca o confirmare.

Continua sa citeasca. „Aaflat ca are cancer pe 18 decembrie. Si a vrut sa stie de la inceput cum o sa moara. «Prin stop respirator sau cardiac», ma lamureste inca de la prima intrevedere. Stie ca sfirsitul poate veni oricind. Ii masoara distanta in fiecare dimineata: poate fi o chestiune de ani, sau cine stie? Insa nu pare sa il sperie. (…). Acum, Ganju, cuceritorul, sarmantul, boemul, isi pune in scena ultimul vernisaj, al gloriei postume…Poate fi considerat Ganju un ratat? N-a muncit nicaieri, o viata… Dar daca averea s-ar fi masurat in zile de libertate, pictorul Ganju ar fi fost, probabil, cel mai bogat artist din Iasi”.

Ma intreb daca povestea aceasta despre el insusi, asa cum au vazut-o prietenii, dusmanii, fostii prieteni, seamana cu cea reala. Cu ochii in pinza, cu pensonul in mina, Ganju gindeste cu voce tare: „Parca vad ca or sa sune idiotii si timpitii care pretind ca-mi poarta de grija, si-o sa ma-ntrebe cum de-am acceptat sa stau de vorba cu dumneata, domnisoara? Or sa spuna: «E posibil asa ceva? Sa scrie despre boala, sa te faca ratat…». Iar eu o sa-i sfatuiesc sa puna mina si sa citeasca inca o data articolul. Sa-l citeasca pina o sa-l inteleaga”. Ii marturisesc ca m-am temut putin de cum va accepta ipoteza ratarii sale sociale…” Ma crezi bocciu, domnisoara? Sau poate crezi ca moartea ma sperie asa usor?”

20 aprilie – „Ori…., ori….”, a treia repriza de citostatice

Aasteptat mult aceasta zi. Va afla rezultatul tomografiei, dis de dimineata. Vestea buna ar putea fi ca in urma tratamentului cu citostatice si a sedintelor de cobaltoterapie tumora a dat inapoi. Asta ar insemna ca va putea fi extirpata. „Imi vor scoate raul din mine”, continua el sa spere, avind in glas fermitatea luptatorului hotarit sa reziste pina la ultima baricada. Urmeaza sa ne intilnim la un vernisaj. Fixam intilnirea cu o seara inainte, iar optimismul din glasul sau ma convinge ca va cistiga batalia. Ora 10, Casa Pogor. Nu il vad nicaieri. Doar gemenele sale ma intimpina. Pe fetele lor livide, citesc raspunsul. Zadarnice au fost si saptaminile in care a trebuit sa renunte la pictura pentru perfuziile cu citostatice, si matinalele sedinte de cobaltoterapie. Si, ca si cum ar vrea sa recistige timpul pierdut s-a apucat in graba de lucru. Prima lucrare a ultimelor luni:un autoportret. Din zimbetul lui cald, resemnat, am inteles ca s-a obisnuit deja cu ingrozitoarea veste. „Trebuie sa o iau de la capat”. Dorindu-si sa traiasca pentru ultima sa expozitie, planificata de ziua lui, pe 16 noiembrie, Ganju, vulcanicul, rebelul, incapatinatul, este gata sa inceapa cuminte a treia repriza de citostatice. Ultima, hotaritoare. „Ori…., ori….”, i se aude, printre bombanituri, un gind. Doar o concesie le-a cerut medicilor: un ragaz de doua zile pina la internare. „Am treburi de terminat”, le-a motivat el intirzierea: il asteapta o lucrare. Ainceput-o asta iarna dupa ce a aflat ca are cancer.

– Ce titlu o sa-i dati?

Raspunsul vine raspicat, ca o declaratie de lupta: – „Nu mor caii cind vor serpii”.

26 aprilie – „Tu o sa maninci coliva de la mine?”

S-a internat pe 24. „Ma duc”, mi-a spus in urma cu citeva zile. „Unde?”, l-am intrebat. Iar tonul sau liniar de adineaori ma lasa perplex cind ii aud raspunsul. „In lumea mea”. Le-a spus-o, in felul sau, si colegilor care vor fi trecut sa-l viziteze la atelierul de pe Lapusneanu: si-a atirnat la fereastra un schelet. Pe patul de la geam, in salonul de la Oncologie, cu o mina conectata la flaconul de perfuzii, cu cealalta tinind ziarul, fata lui Ganju mi se arata neasteptat de vesela din spatele paginilor. In locul taciturnului Ganju de zilele trecute, gasesc un Ganju logoreic, chiar nesuferit. Incepe discutia din pozitia de atacant gasind in prezenta mea o victima la indemina. Miza este sa ma scoata din pepeni. Repurteaza o victorie rapida, fara sa-si epuizeze toate resursele. Prizonier al bolii pe patul de spital, Ganju isi savureaza „victoria”. Si pentru ca ii simte amarala continua cu o sarja de autoironii. „Uite, vezi? imi injecteaza vodka. Direct in singe, ca sa nu se risipeasca”. Si, asteptindu-si sotia plecata la inmormintarea tatalui ei, ma intreaba: „Tu o sa maninci coliva de la mine? Hai, ca nu mai este mult pina atunci. O sa dau de pomana uleiuri in loc de prosoape si pinze in loc de poduri”.

28 aprilie – Ultima oprire inainte de „Sfintii Petru si Pavel”

– Ce mai faceti? Cit mai aveti de stat aici? Vad ca salonul s-a mai golit intre timp.

– Ei, au mai murit dintre noi, azi noapte – glumeste el macabru. Aici, la noi, la Onco’e loc de tranzit: ultima oprire inainte de „Sfintii Petru si Pavel”. Am si eu o garsoniera acolo. N-ai vrea sa vii si tu?

Inghit in sec in fata monologului sau sinistru. Privirea imi cade pe un desen facut pe-o foaie de dictando aflata pe pat. – I-am spus medicului sa-mi arate cum este esofagul meu – intuieste el o intrebare nepusa. Pe hirtie, stiloul doctorului conturase in graba, alaturi de un esofag normal, unul ingrosat, cu o gilma imensa. Imi spune ca va pune tumora la pastrare intr-un borcan cu formol, dupa operatie. Asa, ca sa vada si altii cum a invins raul din el. „Chiar, ce-ar fi sa-mi pictez esofagul? – spune ca in urma unei revelatii. O sa pun inauntru raci, coropisnite si viermi”

10 mai – Ultima aniversare a fetelor sale

Ii privesc fata alba ca varul, lipsita de viata, proiectata pe cerul albastru. Din umeri i se inalta luminari aprinse. Asa se inchipuie Ganju pe sine, atunci cind va pleca in lumea lui. „Iti place?”, ma intreaba vazindu-ma ca privesc autoportretul, aratindu-mi apoi spre un altul: „Aici sint eu, teroristul; eu, Mussolini”. Dupa ce luni in sir a asteptat sa-i vina cheful de lucru ar fi acum in stare sa picteze cu ambele miini. Si, privindu-i autoportretele, imi aduc aminte de intentia declarata intr-un interviu din anii debutului. Ganju a ramas fidel siesi. Isi ilustreaza acum suferinta si inevitabila moarte, transpunindu-se – cum spunea in urma cu treizeci de ani – „intr-o lume cufundata intr-un timp nedefinit, mitic, in atemporalitatea unui «a fost odata ca niciodata»”. Vreo zece lucrari are acum incepute. Alaturi de autoportrete, naturi statice. N-a mai pictat „naturi”, dupa propria-i expresie, din anii de scoala. Cind le va vedea pe toate-n rame – adauga – se va apuca si de compozitie.

17 mai – „Ieri am mincat doar niste ceai”

„Ieri am mincat doar niste ceai la ora 17. Am ajuns la 50 de kg. O sa ma duc la strand sa-mi arat muschii”, imi spune incordindu-si bratele. Numara lunile pina la expozitie: cinci luni jumate: – Deci mai am timp sa lucrez. Scad o luna – timp mort – daca ma opereaza. Dar daca o sa crap pina atunci?, se intreaba cautind, ca si alta data, raspunsul in ochii mei. Si o da iar pe gluma: „Imi continui tu lucrarile si deschizi tu expozitia in locul meu”. Intru in joc: – Nu va faceti griji, ii spun. Ma ocup eu. – Iti arat eu cum sa faci, continua el. Iti scriu pe o hirtie cum se combina toate ingredientele. Dintr-o data, privirea ii cade in gol. – Ce s-a intimplat? il intreb. – Am cazut in transa. – Ce fel de transa?, continui amuzata.

– In transa „transcendentala”, ca Plesu. Desi boala il siciie tot mai mult, Ganju nu se da batut. S-a obisnuit acum si cu foamea si cu durerile care-l sageteaza prin tot trupul.

22 mai – „In fiecare noapte ma rog sa ma trezesc a doua zi”

Il intilnesc pe strada. Mergea catre magazinul de rame din Piata Unirii. Imi spune ca nu poate inghiti nimic de doua zile. Ii repeta acelasi lucru unui cunoscut. Fata i se intuneca, si imi spune sec, ca pe-o certitudine: – Nu cred ca o sa mai apuc expozitia. Fara sa se mai indoiasca, fara sa mai spere. – Stii…in fiecare seara cind ma-nchin… ma rog la Dumnezeu… sa ma trezesc a doua zi. Auzindu-l, resimt o senzatie de rau fizic. Incerc sa imi imaginez cum ar fi daca as afla ca peste o luna sau peste un an voi muri. Ganju sparge insa tacerea. Imi povesteste vesel cum a haladuit ieri, toata ziua, din Copou pina-n Bucium, cu fiul unui prieten. Cu masina, nu pe jos, ca-n vremurile bune. Nici nu-si mai aminteste de cind nu s-a plimbat atit. Stie doar ca pe atunci se proclama Jean Ganjou, conte de Ciric. Intrucit n-a muncit nicaieri niciodata, tinea tot timpul lumii in palma. Parea sa fie stapin pe lumea intreaga. Ca si dupa haladuielile interminabile de odinioara, a ajuns ieri acasa rupt de oboseala si de foame. Apotolit-o cu o masa copioasa: sucuri.

15 iunie – „Cind eu n-o sa mai fiu, sa nu vindeti lucrarile astea, tata!”

Vremea cind putea sa manince a devenit o amintire. Nici voce nu mai are. Si-a pierdut glasul cind se-ntorcea de la un vernisaj. Ca si asta iarna, cind cu o durere de git cancerul si-a anuntat prezenta, a crezut ca l-a agatat o gripa. Dupa zile intregi de cind sucurile-i tin si de sete si de foame, Ganju se bucura dupa o inghititura de gris ca un copil care cistiga in fata campionului. Acum insa are program de „hrana” de cite sase ore pe zi. Nu poate sari nici o masa, chiar de-ar vrea. „Felul unu: ciorba sau lapte, apoi felul doi, dupa care vodcka”, imi spune aratindu-mi flacoanele de perfuzii. Merge zilnic la spital sa se alimenteze. A batut drumul asta de zeci de ori in ultimul an. Pe zi ce trece insa, ii pare tot mai mare distanta. Nici timpul nu se mai masoara in mintea lui, la fel. De acum si pina anul viitor ii pare-o vesnicie. „Doamne, ce gras eram!”, se mira privindu-se intr-o fotografie facuta cu trei luni in urma, in care aproape ca nu se mai recunoaste.

Doar cind picteaza fata sa isi mai pastreaza zimbetul. „Poate-oi scapa dupa operatie”, imi spune, facindu-si o cruce mare, in mijlocul strazii. „Dar daca o sa crap, ai sa scrii despre mine, nu?”, mi-a spus la o alta intrevedere. Va sta sub reflectoarele operatorului mai bine de sase ore. Stie ce il asteapta. In tinerete, cind se ruga de chirurgi sa il lase si pe el sa priveasca, a venit intr-o zi acasa, mai palid ca alta data. Asistase la o operatie de cancer de esofag.

In asteptarea celor doua zile interminabile pina la internare, isi face socotelile. Cu banii de pe ultimele lucrari vindute a vorbit sa-i repare acoperisul, alte citeva milioane le-a pus deoparte pentru inmormintare. Cele zece picturi din expozitia pe care-si doreste sa o deschida la toamna, de ziua lui, le-a impodobit in rame scumpe si in sufragerie le-a facut vernisajul. „Cind eu n-o sa mai fiu, sa nu vindeti lucrarile astea, din urma, tata”- si-a rugat, testamentar, fetele: „Cu ele mi-am clatit sufletul”.

22 iunie – „Doua oase si-un zimbet”

Intors de la spital la sfirsit de saptamina, Ganju ma anunta ca nu va avea parte de cutit. Fiind inoperabil, i se va pune proteza in citeva zile. Un tub miraculos, de 1500 de dolari si mai bine o sa-l faca sa poata inghiti din nou – i-au promis medicii. Acum s-a mai obisnuit cu ideea. Lunea trecuta insa, pe 17 iunie, in prima zi de spitalizare, cind a inteles de la medici ca n-are nici o scapare, si-a pierdut cumpatul. „Pentru tata, viata s-a sfirsit”, imi spune fiica lui, Ilinca, la telefon, hohotind de plins: „Mor”, i-a zis. „Nu vezi ca-s doua oase si-un zimbet?” Acum, in asteptarea miraculoasei proteze imi arata partea plina a paharului. – O sa merg cind oi putea minca la Ciric si-o sa maninc mici si gratar – ii spune el micutului sau vecin, Alexandru, de 11 ani.

– Va opereaza? – Nu. Imi pune-o gitita.

– Si cu gitita va faceti bine? Ce se intimpla cu tumora? V-o scoate?

– …Pai asta-i nasol. Ca ramine acolo. Si se intristeaza iar.

25 iunie – „Ieri am turnat un film”

Am fost la el la spital. Este a doua saptamina de cit e internat la Clinica a III-a Chirurgie. Il gasesc in pat. De data asta fara perfuzii. Facut covrig de durere. „Ce-am indurat ieri….”. I-au pus proteza aseara. A fost o operatie de patru ore. Interventie endoscopica, fara anestezie. – Cine v-a facut interventia?

– Erau toti in jurul meu. Si profesorul Carol Stanciu, si profesorul Cristian Dragomir, doctorita Tarasi…Se uitau la mine pe ecran. Ieri am turnat un film: eu in rolul principal.

2 iulie – „Nu ma mai privi asa, ca o milostiva”

Il gasesc in spital, in sala de mese mincind cu pofta un iaurt: „al doilea”, imi spune cu bucurie performanta. Pus pe poante, ca-n vremuri mai bune, ma anunta ca azi sau miine il externeaza. La un moment dat il sageteaza o durere din abdomen pina spre umar. Se albeste la fata. Isi reazema fata de bratul intins pe masa. Mergem in salon. Vecinul sau din patul de vizavi, un barbat scheletic, foarte inalt. „Aavut 90 de kilograme, imi spune Ganju. Poti crede in ce hal a ajuns?”. Aflu ca are acelasi diagnostic. Tot cancer de esofag. „Intr-un stadiu mult mai grav”, tine el sa precizeze, de parc-ar vrea sa ma faca atenta la ce-o sa-l astepte si pe el cindva. Omul horcaie ingrozitor, se sufoca, se chinuie sa expectoreze. Cu fiecare horcaiala spui ca isi da duhul. „Nu te speria”, imi spune Ganju. „Asa face de cind a venit. N-ai ce sa-i faci”. Un infirmier vine cu carutul sa-l transporte la investigatii. Corpul i se contorsioneaza, fata i se stilceste de durere, respiratia i se precipita. „Nu te mai uita la el ca ma enervezi”, se rasteste la mine pictorul Ganju. „Si nu ma mai privi asa, ca o milostiva. N-ai ce sa faci. Asta-i boala”.

6 iulie – „Cal altoit”

Ganju este din nou mai bine. Boala il ia si il lasa, ii place sa se joace cu el de-a baba oarba. Acum poate minca, insa durerile cumplite prin tot corpul il impiedica sa se apuce de lucru. „Cal altoit”, o lucrare de care s-a apucat de mult, nu are inca solzii pe corp, imi explica. „Vezi ce cap de peste i-am facut?”.

16 iulie – A cazut brusc

Nu mai poate minca din cauza durerilor. Se deplaseza greu. Nu mai iese deloc din casa. Este cind ursuz, cind doar trist. Face uneori eforturi disperate sa fie vesel si cinic ca odinioara. Si-a lasat barba. Arata mult mai bine, imi spun in gind: i se ascund oasele fetei. Este foarte slab, scheletic. Nu mai poate vorbi decit soptit. Simbata trecuta l-am gasit negru de suparare. Se facea covrig de durere, gemea incet… O zi mai tirziu era mai bine. Probabil luase putin mai inainte un calmant. Ieri i-a fost din nou foarte rau, astazi este parca din nou un pic mai bine. – Iti place ciorba de burta? Ma intreaba, dupa ce sotia lui ma intrebase daca nu vreau sa gust ceva. – Da, foarte mult. – Luni sa vii la noi sa mincam impreuna. Inainte de…., imi spune completind cu gestul miinilor adunate pe piept. Degetele lui subtiri, extrem de subtiri, mi se arata o fractiune de secunda inclestate, firave, inerte, fara viata. Miinile acestea cu care a pictat sute de lucrari.

Ultimele zile

4 august

„Tata a inceput sa aiba crize ca omul acela din salon”, imi spune cu glas stins fiica lui, Ilinca. „Va mai amintiti? Statea in patul de vizavi, cind i-a pus proteza”.

6 august

Nu mai vrea nici sa manince, nici sa ia medicamente. „Doar o pastila sa mor as vrea”, imi spune soptit printre dinti.

8 august

Crizele de tuse s-au intetit. Cind vin, ai impresia ca isi da sufletul. La sfirsitul lor, cade epuizat, cu fata plina de lacrimi. Nu mai are chef de nimic. De citva timp sta mai toata ziua ghemuit pe canapea, in fata televizorului. Imi spune ca vrea sa se apuce de pictat.

9 august

In sufragerie, locul sau este gol. Apare la un moment dat, miscindu-se vioi, cu fata vesela. Nu-mi vine sa cred. Parca timpul s-ar fi intors cu doua luni in urma. Doar ca acum are cu vreo zece kilograme mai putin. Si in discutii parca boala este mai putin prezenta ca alta data. „ Mai treci”, mi-a spus la plecare, ca de obicei.

11 august

Il gasesc in sufragerie. Arata la fel de bine ca si in urma cu doua zile. In locul revoltei si incrincenarii, pe chipul sau s-a asternut acum calmul. Un zimbet misterios ii lumineaza fata. Si crizele de tuse au disparut. Ii spun ca am sa-i dedic inca un articol. Programez interviul si plec.

12 august – „Ma duc in lumea mea”

Stabilesc impreuna cu un apropiat de-al pictorului Ganju sa il vizitam miine. La zece minute insa, suna din nou telefonul. Ii recunosc glasul Ilincai: „A murit tata”.

14 august – Coroane de flori pentru Ganju

Miine sint funeraliile. Isi va lua locul in „garsoniera” de la „Sfintii Petru si Pavel”. La capatiiul sau, studentii si profesorii Universitatii de Arte i-au asezat o coroana de flori. Multi il stiu doar din auzite. Pentru unii, pictorul Ganju a devenit un mit. Citi au avut ca el curajul sa traiasca doar din pictura? O alta coroana au adus-o colegii sai de breasla. Imi vine in minte ce mi-a spus pictorul Ganju la una din intilnirile noastre din urma. Atras linia, a adunat si a spus cu glas tare rezultatul. Serios, grav chiar, impacat cu sine, fara nici un dram de autoironie:

„Am avut un an bun”. !

Ioan Ganju a fost condus joi pe ultimul drum. Au venit la el si actorii Teatrului, si pictorii de la atelierele din Lapusneanu, si cei de pe strada Armeana. Studenti de la Arte, discipoli de-ai sai, profesori cu renume au venit sa-l vada pentru ultima data. A venit si profesorul sau de desen din liceu, Paul Giligor. Nici criticii si nici colectionarii n-au ramas acasa. „Marele artist Ioan Ganju nu a murit, ci va trai prin lucrarile sale”, a spus parintele Dumitru Merticaru: „Iar daca nu a mai apucat sa ne delecteze cu o noua expozitie personala, pe 16 noiembrie, cind ar fi implinit 60 de ani, Uniunea Artistilor Plastici are datoria morala de a-i consacra atunci o expozitie retrospectiva”

Cititi si: Pictorul Ganju fata in fata cu moartea

 

 

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Moscova taie punţile

Lucian DÎRDALA

Moscova taie punţile

Câtă vreme nu este decisiv învinsă pe câmpul de luptă, iar acest scenariu este greu de imaginat într-un război purtat doar cu Ucraina (fie ea şi înarmată de Occident), Rusia nu va negocia asupra „teritoriului naţional”. Ideea că angrenarea Rusiei într-un război de uzură, lipsit de victorii şi generator de costuri umane şi materiale, ar conduce la înmuierea Kremlinului în materie de teritorii era problematică dintru început - acum, ea nici nu mai poate fi luată în calcul.

opinii

Ego-grafii. Emil Brumaru (I)

Codrin Liviu CUȚITARU

Ego-grafii. Emil Brumaru (I)

Emil Brumaru era, în subsidiar, aidoma tuturor scriitorilor adevăraţi, fiinţa cea mai delicată cu putinţă - aproape fragilă, aş îndrăzni să observ - care-şi disimula, în identitatea (construită) de rebel al culturii, propriile temeri şi inhibiţii în faţa „infernului” din celălalt.

Viitorul memoriei

Bogdan ILIESCU

Viitorul memoriei

„Nothing is ever really lost to us as long as we remember it.” (Nimic nu e complet pierdut câtă vreme ni-l putem aminti.) L.M. Montgomery

Bogdan Bârleanu - poftire la un ospăţ al spiritului şi inefabilului

Grigore ILISEI

Bogdan Bârleanu - poftire la un ospăţ al spiritului şi inefabilului

Bogdan Bârleanu trăieşte timpul deplin al slujirii artei. Sigur, nu-i ceva nou în existenţa sa de artist. Rostirea în limbajul plasticii a fost şi este, în chipul cel mai firesc, raţiunea sa de a fi. Dar acum, mai mult poate decât oricând, viaţa lui Bogdan Bârleanu curge în albia picturii. 

pulspulspuls

Povestea pe scurt a doi imobiliari din Iaşi: unul are o jenă financiară, iar celălalt tocmai a luat o chelfăneală pe cinste

Povestea pe scurt a doi imobiliari din Iaşi: unul are o jenă financiară, iar celălalt tocmai a luat o chelfăneală pe cinste

Spun surse din târg, care stau cu urechea lipită de caldarâmuri rezidenţiale şi ascultă cu atenţie vuietul pieţei imobiliare, că este jale mare printre developerii din târg şi că unii dintre ei sunt pe marginea prăpastiei în timp ce alţii sunt pe tobogan la vale chiuind ca Pintea haiducul care se aruncă de pe stânci. 

Caricatura zilei

Monstrii...

Editia PDF

Bancul zilei

Un sofer de TIR opreste la un popas, comanda un sandwich, o cafea si o placinta. Intra trei motociclisti rai, unul îi man&ac (...)

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.