În mintea și sufletul ei era o luptă acerbă între dorința de a-i fi alături în această ultimă nemiloasă etapă a vieții sale, făcându-i-o cât mai ușor de suportat, precum și gestionarea propriilor trăiri de revoltă, deznădejde. Ajunsese în acel punct în care ura divinitatea, deși fusese o femeie credincioasă, “cu frică de Dumnezeu” și nu mai suporta să vadă oameni care sufereau de aceeași boală ca fiul dânsei, că… trăiesc și luptă pentru a se recupera. Reacțiile ei nu erau cele de retragere, de plâns, ci din contră, această chinuită mamă era furioasă, oripilată de faptul că va trebui să meargă într-un cimitir să-și vadă fiul, “făcându-i pe plac celui de sus”. O îngrozea și faptul că restul anilor pe care îi mai avea în față i se conturau, sumbru, doar cu o amintire a ceea ce a fost unicul ei fiu.

“Din momentul în care ne naștem, timpul începe să ne ia viața înapoi” – Seneca

Nici cel ce a trecut printr-o pierdere dureroasă nu-l poate, pe deplin, înțelege pe cel ce astăzi, acum, începe să-și consume perioada de doliu, o astfel de trauma fiind experimentată diferit de fiecare dintre noi, în funcție de nevoi, așteptări, stil de viață, experiențe, filosofia asupra morții, și mai ales, rapiditatea cu care dispare cel drag de lângă noi.

În cazul de mai sus, atunci când cauza decesului este o boală incurabilă, trebuie să devenim conștienți de faptul că, deși este extrem de greu să acceptăm finalul, și ne dorim să fie cât mai îndepărtat, nu facem decât să prelungim agonia celui în suferință care se agață tocmai de un “nou început”... fără durere, odihnitor și etern. Acel trup este “sădit” în pământ pentru a-i permite să renască și să redevină natură.

Sunt de părere că dacă punem în balanță vârsta cronologică și calitatea vieții, cunatificată în toate micile bucurii pe care ai știut să le primești cu brațele deschise și le-ai lăsat să-ți invadeze trupul și mintea, acestea sunt cele ce vor cântări în bilanțul final.

Dați-le drumul celor dragi să plece, păstrați-le vie doar amintirea și fiți mândri de privilegiul avut de a fi părintele, copilul, prietenul sau simpla cunoștință a celui ce, fizic, a devenit absent pentru totdeauna.

Acum, când am ajuns în acest punct cu scrierea articolului, tocmai am fost anunțată de trecerea în neființă a fiului doamnei despre care vă scriam anterior… fulgerător. Am avut doar o singură întrevedere… sunt multe, foarte multe lucruri pe care nu le putem controla, dar putem să fim mulțumiți de faptul că atât cât a stat în puterea noastră, am contribuit și am fost acolo! Moartea este o etapă a vieții și pare că niciodată nu suntem pregătiți pentru ea. Nimeni nu are o certitudine a ceea ce se întâmplă după, însă avem capacitatea de a ne folosi creativitatea în mod vindecător pentru a ne ușura travaliul și a pune o pată de culoare într-un tablou cenușiu al viitorului etern.

Rămâi cu bine, V! Rămâi bine, TU, cel ce îți continui viața, aici, pe pământ!

Psiholog Monica Dobrea