Cind i-am spus unui foarte bun prieten ceva mai tinar ca am fost la un concert si a fost curios de detalii, m-a descusut „Da’ cine-i Patricia Kaas?“. Buna intrebare! Cel mai simplu a fost sa ii raspund tot cu o intrebare: „Ma, da’ tu de Angela Similea ai auzit?“. Raspunsul afirmativ m-a incurajat sa ii explic ca asa cum Angela Similea este o „doamna a muzicii romanesti“, la fel si Patricia Kaas este o „doamna a muzicii franceze“. Stati, nu va repeziti sa va aplecati dupa pietre, lamuresc imediat comparatia!

Folosita in scopuri general-ilustrative, de fapt educative, comparatia de mai sus functioneaza doar pe un anumit palier, anume cel al reputatiei locale a fiecareia dintre cele doua artiste. In rest, putem admite ca, pe linga aceasta similitudine, mai exista o multime de diferente. De pilda, avem de notat o diferenta de virsta, dar mai ales una de loc de nastere si – pe cale de consecinta – de apartenenta la o cultura minora (Angela) sau, dupa caz, majora (Patricia). Iar de aici incolo sint necesare citeva precizari. Neavind pretentii de connaisseur, nu ma incumet la ierarhizarea tehnicilor vocale si a preferintelor de repertoriu, dar gasesc potrivit de subliniat ca, evoluind intr-un sistem sanatos de showbiz si avind avantajul unei limbi de circulatie, frantuzoaica (de fapt, pe jumatate nemtoaica, alsaciana fiind...) a reusit sa treaca dincolo de conditia de diva locala, cimentindu-si definitiv statutul de vedeta internationala. Cum asta? Pai, am vazut pe 19 iunie, la Iasi, in fata Palatului Culturii, cu ocazia spectacolului Kaas chante Piaf, desfasurat in cadrul Festivalului International al Educatiei (FIE).

O demonstratie de profesionalism

Ca sa intelegi ce inseamna meserie in showbiz, trebuie sa mergi neaparat la concertul unui star international. La Iasi, pina la Patricia Kaas, l-am mai vazut pe Goran Bregovici, in urma cu citiva ani, tot in fata Palatului Culturii. (La Julio Iglesias, pe stadionul din Copou n-am ajuns, asta e.) Hmm... Genuri foarte departate, da, insa nu doar la nivel de gen muzical sau in ceea ce priveste conceptul de show, de acord. Oricum, ceea ce a frapat la concertul de miercuri a fost nivelul de expert. Adica toate detaliile au tradat un inalt nivel de elaborare si de expertiza: de la lumini la proiectiile video, trecind prin coregrafie, durata, pauze, costume, muzicieni, regie, selectia pieselor etc., etc., etc. Rezumind, toata intimplarea de pe 19 iunie din fata Palatului Culturii a transpirat a profesionalism.

Insa de transpirat au transpirat serios si toti cei care au evoluat pe scena: cei trei instrumentisti plus dansatorul (de-a dreptul genial, trebuie sa subliniez asta!), in frunte cu Patricia Kaas, care nu s-a menajat absolut deloc. La cei nu-spunem-citi ani ai ei, pentru ca nu este elegant, avea optiunea perfect acceptabila de a se fi lipit teapana de microfon pentru a oferi un recital magistral, lucru – imi inchipui – relativ simplu de obtinut atunci cind ai o voce cu totul speciala, o forta in continuare extrem de puternica si o tehnica interpretativa, isi dau seama chiar si necunoscatorii ca mine, rar intilnite. A preferat totusi sa danseze (a nu se intelege prin asta ca s-a bitiit de pe un picior pe altul), sa schimbe tinute, sa se lipeasca de scindura scenei, sa cocheteze cu publicul, sa-l antreneze, sa... sa faca un show à la carte, ce sa mai vorbim!

Omagiere, nu copiere

Poate sa para oarecum surprinzator faptul ca o cintareata de calibrul Patriciei Kaas, cu niste albume personale la CV suficient de consistente incit sa fi vindut pina acum vreo cinci milioane de exemplare potrivit Wikipedia, vine sa ne cinte in dulcele nostru tirg piesele atit de prafuite pentru noi ale lui Edith Piaf. Oricit de valoroase ar fi fost acestea, ele s-au intimplat in prima jumatate a secolului trecut. I-au murit compozitorii? S-or fi pensionat, saracii? Sau poate sint bolnavi? Ei bine, nici pe departe! Doamna Kaas este inca in pozitia de a lansa oricare dintre compozitorii talentati ai momentului, dar aflati inca in faza de juniorat, acceptind sa le interpreteze creatiile. In plus, albumul sau omagial la adresa celei ce a fost Edith Piaf nu este nici, vai de mine!, copy/paste, nici o recirculare ieftina. Asa ceva am vazut deja cu totii, si sintem satui de citeva generatii. Unde? La liota de Elvis impersonators, adica la acei pretinsi artisti care isi lasa perciuni si imbogatesc frizerii ca sa-i faca sa semene cu Regele rock’n’roll-ului pentru a-i lalai piesele din spatele unor ochelari fumurii, tinindu-se mai mult sau mai putin inspirat de o chitara. Nu. Spre deosebire de acestia, Patricia Kaas nu este la ani-lumina de inceputul unei cariere reale, ci la apogeul ei. Adica, era sa cacofonez, cam exact atunci cind o reintoarcere la radacini chiar „face sens“, vorba americanului. Reorchestrate, regindite si reinterpretate intr-o maniera proprie, puse in scena si completate cu un material video de clasa, piesele si spiritul lui Piaf au reinviat.

Revenind, daca tot este vorba despre un omagiu, o doamna il face cum se cuvine. Iar Patricia Kaas nu doar ca i-a cerut publicului sa se ridice pentru un minut, ci s-a reinventat efectiv pentru acest album si pentru turneul aferent, fara a-si pierde totusi personalitatea, ci imbogatindu-si-o. Pentru ca poate.

P.S.: Artista a putut, traducatoarea nu. A gafat la greu, mititica, dar nu-i vina ei, ca era cruda si s-a simtit asta. Vina e a cui a desemnat-o. Peste citiva ani o vom aprecia, fara indoiala. Ah, faptul ca francofonii din public, deloc putini, s-au stricat de ris a contribuit la atmosfera. (Florin IORGA)