Și inima mi se opri în loc

Am crezut că mama se duce. Surprinzător, a decis să mai lupte, deși fiecare zi e pentru ea un chin, nu o victorie (cum consideră fratele meu, de la distanță). De la rubrica trecută și până acum, prietena mea Dana a plecat într-un loc mai bun. Sunt atât de obosită că n-am putut să o plâng încă și mă simt aiurea că nu mă pot gân­di prea mult la ea. E o perioadă cumplită, ciudată, neputința de a înțelege mă dezarmează. Cu mama am petrecut nouă zile cu inima-n gât. Cu excepția asistentelor și a unei vecine inimoase, eram aproape tot timpul singură cu ea (nu mai explic de ce nu am dus-o la spital, pe scurt vrea să moară acasă). Zile și nopți nedormite în care am fă­cut tot ce am simțit pentru cineva aflat pe pragul dintre lumi. Pe lângă perfuzii, calmante, antibiotic etc., am chemat preotul, i-am citit rugăciuni, i-am spus lucruri esen­țiale, printre care că o iubesc (nu i-am spus-o niciodată). Am reu­șit să găsesc o noimă celor trei luni de luptă în care ea a fost ca domnul Lăzărescu, dar la domiciliu – că am putut să o însoțesc și că am avut șansa să ne dregem re­lația. Dar acum am obosit. Nu mai pot să o aud urlând de durere, mă irită frații care de la depărtare trăiesc în lumi paralele și nu mă susțin emo­țional, rudele care su­nă regulat să vadă dacă a murit și dacă am nevoie de bani (nu de bani, de somn și de certitudini am nevoie!), zilele care seamănă una cu alta și în care suntem amândouă și aici, și dincolo – pentru că de acum nouă zile mama comunică aproape tot timpul cu puncte/ spirite de pe tavan, une­ori le simt apropiindu-se până în spatele meu după felul cum își miș­că pupilele).

Teroarea cea mai mare a ultimelor zile a fost să-i ascult res­pirația – atunci când nu mai pu­­team să o privesc de teama că se duce sub ochii mei (și pe urmă gândul că ratez momentul; e unul din motivele pentru care nu am dormit nopțile). Respirația Cheyne-Stokes, cu apneea ei tot mai lun­gă, interminabilă mi-a adus aminte de finalul terifiant din Into the Wild/ În sălbăticie (2007), adaptarea lui Sean Penn după cartea lui Jon Krakauer. Panica surdă când asta se întâmplă ore și zile în șir, minut de minut. Pe urmă decompensarea și sen­zația de pick-up stricat. Am trăit moartea de zeci de ori în aceste zile, la început am fost pregătită – acum nu mai sunt, până și moartea are perioada ei de grație. Am înțeles în perioada asta că o iubesc pe mama (vezi titlul preluat după filmul lui Jacques Audiard, De battre mon coeur c’est arrêté, 2005), dar și că iubirea înseamnă ca, atunci când nu-l mai poți ajuta pe celălalt, să nu mai poți nici să-l vezi suferind. Pe de altă parte e sentimentul de vinovăție că nu faci tot ce stă în puterea ta, că dacă ai fi făcut lucrurile altfel, poate alta era azi era situația. E inevitabil să gândești așa când ești extenuat și ai luat toate deciziile singur.

E de înțeles, deci, de ce nu mai pot scrie chestii deștepte sau nu despre cinema. În momentul de față pentru mine filmul nu mai contează. Îl văd ca pe un săculeț atașat lumii, ca pe un buzunar în care fugim de lumea reală care e nemiloasă și irațională. E și pentru mine sfârșitul unei lumi. Stau agățată, ca Harold Lloyd (în Safety Last!, 1923), de un ceas imens și aștept să văd ce se întâmplă.

Publicitate și alte recomandări video