Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

...Şi parfumul de tei în Copou

GALERIE
radu parpauta
  • radu parpauta
- +

Se întâlneau în jurul Universităţii. Se plimbau, ţinându-se de mână, pe dealul Copoului şi pe străzile din jur: până la Biblioteca Eminescu şi luând-o apoi câteva sute de metri spre Păcurari, până-n parcul Copou spre liceul Negruzzi sau prin încrengătura de uliţe repezi din sus de liceu, pe partea cealaltă până ieşeau în Sărărie - în acest din urmă loc chiar nu-i întâlnea nimeni cunoscut. Când se întâlneau cu vreun profesor de-al lor, le era ruşine şi îşi desprindeau repede mâinile, deşi - îşi dădeau seama - profesorul sau profesoara zâmbeau când îi vedeau. Lui i s-a părut că a văzut o dată un fel de înduioşare în ochii unei profesoare la vederea lor.

Oboseau repede în urma acestor plimbări. N-aveau de unde să ştie: era oboseala dragostei, sfârşeala simţurilor neastâmpărate. Le plăcea mai mult să stea pe băncile din jurul Universităţii. Era aproape. El o lua de la cămin din Puşkin (azi îi zice mai patriotic Titu Maiorescu), din sus de Universitate, stăteau înlănţuiţi o vreme la „Balena”, havuzul din ciment sub forma unei balene, aproape întotdeauna fără apă. Dar nu prea agreau acest loc - erau prea multe perechi de îndrăgostiţi pe aici, plus grupuri de petrecăreţi, iar muzica din casetofoane urla. Şi dragostea, cel puţin la început, caută singurătatea.

Aşa că mergeau la băncile din jurul Universităţii - de obicei la cele din partea cealaltă a clădirii. Stăteau-stăteau, ascultau ploaia sau pur şi simplu liniştea, întreruptă de maşinile care treceau pe strada care ducea spre liceu, vorbeau rar (mai mult el) şi se sărutau. La drept vorbind, mai mult se sărutau. Nici nu-şi mai aminteau a doua zi ce-au vorbit. Ce vorbiseră? Probabil nişte fleacuri. Încolo se sărutau, se sărutau, se sărutau - asta făceau mereu. Şi se strângeau în braţe. Nu tânjeau după peisaje ideale (eram să scriu idioate) şi nici nu căutau să se piardă în ele. Îi lăsau indiferenţi. Sau poate se răsfrângeau pe nesimţite în sufletele lor, alungau un sentiment pe care acum l-ar numi al efemerului, al nimicniciei, o anume captivitate nedesluşită a sufletului pe care o simţeau înainte. Acum parcă pluteau într-un vis. În orice caz, nu-i mai cuprindea pustiirea aceea întristătoare, de care este cuprins câteodată tânărul singur. Nici nu aveau deocamdată cine ştie ce gânduri de viitor. Nu-şi construiau nimic în minte. Sărutul era un proces de viaţă în sine. Deocamdată. Sigur, aveau să vină şi planurile. După aceea.
Că ploua, că era caniculă, că era frig stăteau îmbrăţişaţi pe bănci: erau în spatele Universităţii, una în special acoperită aproape de arbuştii ornamentali (n-a ştiut niciodată ce fel de arbuşti erau, înainte pe locul Universităţii fusese Grădină botanică şi rămăseseră tot felul arbuşti exotici). Dar preferatele lor erau băncile din scuarul de la intrarea a doua, dinspre vale, a Universităţii. În jos coborai pe nişte scări şi era şoseaua. Dar nici nu auzeau maşinile care treceau pe acolo. Li se întindea înainte o singurătate mare-mare, nesfârşită. O lume a singurătăţii benefice perfecte! Şi asta le plăcea. Mai era acolo, chiar lângă trotuar, o bancă singuratică, ca în basme. Trecea puţină lume pe lângă ea. Mai era şi o salcie. Sau două? Rar treceau, tot perechi ca şi ei. Când ploua nu trecea chiar nimeni.
Se sărutau acolo chiar şi când era lapoviţă ori zăpuşeală. Se sărutau până îi durea gura, dinţii. El a vrut de vreo două ori să-i mângâie sânii. Dar ea nu l-a lăsat. Doar îi zâmbea cu ochii grei. Aşa că se sărutau în continuare. Aşa, nichitastănescian:
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri/şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum/ar ignora existenţa pâinii pe lume./Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum/ar ignora existenţa însăşi a lumii./Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi/în întuneric, în întunericul cel mai sigur,/ca şi cum nu i-ar vedea nimeni,/ca şi cum/soarele ar urma să răsară/luminos/abia/după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate/n-ar mai fi în stare să se sărute/decât cu dinţii.
Ea purta peste bluza albă sau rozie de mătase o rochie albastră cu bretele, cadrilată cu dungi roz. Desigur, a mai purtat şi alte rochii. Dar lui i s-a impregnat în minte această rochiţă, nu a voit ca ea să o arunce nici atunci când rochiţa s-a învechit şi s-a ros, la cincisprezece-douăzeci de ani după aceea, când erau deja căsătoriţi de ceva vreme. Aşa că a păstrat-o într-un dulap mulţi ani după aceea. Lui îi plăcea să o scoată din dulap (când nu vedea ea) şi să o admire din când în când.
... Şi o ţinea în braţe. Sau se plimbau pe sub teii înfloriţi. Oh, şi parfumul de tei! Florile de tei strivite de asfalt, parfumul acela îmbătător curgând pe linia de tramvai: apa de ploaie tulbure şi parfumul florilor de tei curgând la vale pe Copou. Şi ei urmărind-o! Apoi trunchiurile teilor învârtindu-se noaptea după luminile maşinilor. Şi esenţa aceea de tei care le fura inimile.
Era uşoară ca o pană. „|hă - a spus nenea Mihai, fratele tatei, când a văzut-o prima dată - eşti cât un cârlan”. Nu prea le avea cu politeţurile nenea Mihai. El s-a cam supărat, dar i-a trecut repede când a văzut că ea a râs. Am scris că le plăcea singurătatea. Dar îi cunoşteau toţi. Aşa, nedespărţiţi. Colegele şi colegii de grupă, profesorii, colegele ei de cameră de la cămin. Se ducea şi o striga de jos la fereastra unde ştia că era camera ei. Se întâmpla că scotea capul Leti de la Târgu Mureş sau Maricica de la Rădăuţi, colegele ei de cameră: „E la duş, mai aşteaptă puţin”. Şi ea ieşea în cele din urmă, coborând veselă scările. Nu prea veselă, nu e în firea ei. Într-o duminică el nu s-a dus ca de obicei. A stat acasă şi a scris o lucrare. Pe ea nu a anunţat-o - a făcut prostia asta. S-a ambiţionat să scrie o lucrare ţais, cum spunea. A scris-o, dar nu s-a omorât nimeni după lucrarea lui. Dar nu asta a fost problema. Problema a fost că, în pofida lucrării, s-a frământat toată duminica. Îi lipsea. Iar luni, când a mers la cămin, Leti i-a spus că ea a plâns toată duminica pentru că el nu a venit. Şi atunci a simţit un gând imperceptibil, căci bine zicea Iosif Brodski, „s-ar putea spune mai degrabă că simţirea e cea care cugetă”: Gata, m-am prins! Nu mai pot trăi fără ea.
Şi aşa a fost.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Alianţa PSD-PNL, mai puternică decât Putin?

Cosmin PAȘCA

Alianţa PSD-PNL, mai puternică decât Putin?

Să luăm exemplul Iaşului. Peste un an-doi, Marius Ostaficiuc va afirma că filiala AUR a fost „capturată” şi va reveni la PSD, Tudor Ciuhodaru îşi va redescoperi „umanismul” şi se va întoarce la partidul lui Dan Voiculescu (aripa televizată a PSD), iar Ciprian Paraschiv îşi va aminti că a fost cândva liberal. Şi mulţi alţii, totul multiplicat cu 41 la nivel de ţară. Controlează azi PSD-PNL România cu 55%? Să vedeţi peste doi-trei ani când o să râdă de Putin cu alea 87% ale lui.

opinii

Bunici obraznici

Briscan ZARA

Bunici obraznici

Bunicii îşi descoperă în nepoţi un scop în viaţă şi nu-i lasă pe aceştia să înveţe nimic din propriile greşeli. Având mult timp la dispoziţie, ei execută toate treburile, odraslele neavând voie să mişte un deget. Mâncarea li se serveşte la pat, în faţa televizorului, totul este aranjat în farfurie în aşa fel încât plodul să nu facă altceva decât să îşi bage singur în gură. Dacă lenea e prea mare, chiar şi acest mic inconvenient se rezolvă de către mereu atenţii şi mereu săritorii bunici: copilul e hrănit în gură. El nu trebuie să îşi aleagă hainele, să îşi spele vasele din care a mâncat, nu mai vorbesc de gătit. Copiii crescuţi de bunici nu ştiu să facă nimic! Pentru că nu au fost lăsaţi să facă. Li s-a pus totul la nas.

Noi, femeile

Cristina DANILOV

Noi, femeile

O fată nu trebuie să rupă cămașa colegului pentru a scăpa de batjocura lui. O adolescentă are dreptul de a citi pe o bancă în parc, așa cum citeam eu cândva, fără să fie agresată și apoi umilită de autorități doar pentru că este femeie. Se poate? Desigur, egalitatea între sexe e un principiu care se învață și societatea de azi ne cere tuturor să facem efortul de a ieși din stereotipurile în care ne-am format și să participăm deschiși la această lecție a umanității.

Între artă şi credinţă

Nichita DANILOV

Între artă şi credinţă

Se pare că noi nu încercăm să ne împăcăm cu gândul că trăim într-o lume imperfectă şi dorim, cu tot dinadinsul să transformă imperfecţiune în perfecţiune, gândind şi, mai ales, acţionând, cât mai corect politic. Aliniindu-ne, cu alte cuvinte, la noile standarde ale politicilor culturale, care dau naştere la noi aberaţii ideologice, la fel de nocive ca şi cele din perioada comunismului, la ameninţări şi la vărsări de sânge.

pulspulspuls

Câteva observaţii din dronă asupra întâmplărilor nefericite de la Vniversitate

Câteva observaţii din dronă asupra întâmplărilor nefericite de la Vniversitate

Acuma, dacă tot s-a terminat cu agitaţia de la Vniversitatea din Copou, haideţi să facem două-trei observaţiuni mai detaşate, fără presiunea votului, presiune care a tot apăsat şi în afara instituţiei în aceste ultimel zile. 

Caricatura zilei

Putin a mai câștigat un mandat de președinte al Federației Ruse

Vladimir Putin a câstigat alegerile prezidentiale din Rusia cu 87,97 la suta.  

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri