Şi, totuşi, ce face un curator?

Conceptul şi, mai ales, profesia de curator aşa cum o înţelegem astăzi sunt destul de noi. Sunt diverse materiale pe această temă, însă pentru cei care doresc o lectură mai puţin didactică, cu o doză mare de autobiografie şi subiectivism, recomand „Ways of curating” a elveţianului Hans Ulrich Obrist, co-directorul galeriilor Serpentine din Londra. În cartea sa, el observă cât de des e folosit acest cuvânt şi inflaţia de înţelesuri care rezultă din schimbarea accentului dinspre substantiv (curator) spre verb (a curatoria): muzicienii curatoriază festivaluri de muzică, liste de melodii publice (playlist-uri) sau decid ce ajunge la radio; în online se vorbeşte de conţinut „curatoriat”; clienţii fideli sunt invitaţi să-şi curatorieze tipul de abonament ş.a. Asta arată transferul dinspre persoană (curator) spre acţiune, întreprindere (a curatoria), care devine o activitate în sine, în acord cu viziunea contemporană despre sinele creativ, liber să facă alegeri inclusiv din punct de vedere estetic cu privire la stilul de viaţă. Totuşi, atrage el atenţia, nu orice simplă alegere e similară cu ideea de a curatoria, mai ales că arta şi crearea unei expoziţii sunt chestiuni mai profunde.

Tradiţional, curatorii (în România se foloseşte preponderent termenul de muzeograf) sunt responsabili de o colecţie de exponate dintr-un muzeu, în domenii specializate. Ei dezvoltă modalităţi de interpretare a obiectelor, arhivelor şi operelor de artă prin intermediul expoziţiilor, publicaţiilor, evenimentelor şi prezentărilor audio-vizuale. Munca lor implică achiziţionarea de exponate, organizarea de expoziţii, aranjarea restaurării artefactelor, identificarea şi înregistrarea obiectelor, organizarea de împrumuturi etc. În plus, aceştia pot efectua activităţi de cercetare şi pot ţine prelegeri cu privire la rezultatele obţinute. Toate aceste sarcini îi obligă pe curatori să colaboreze cu specialişti din domenii precum conservare, educaţie, design şi marketing. Pe lângă muzee sau galerii de artă, curatorii pot lucra în instituţii precum biblioteci, arhive, universităţi, fundaţii culturale sau chiar pentru spaţii/ colecţii digitale sau online. Curatorii joacă un rol vital în conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi artistic, contribuie la înţelegerea trecutului şi prezentului, posibilelor scenarii viitoare, prin oferirea de noi perspective şi interpretări, educarea publicului şi stimularea creativităţii.

Cuvântul curator vine din latină (cura, curare) şi se referă la acţiunea de a îngriji (ceva sau pe cineva). Dacă în Roma antică curatorii erau funcţionari publici care se asigurau că infrastructura (băile, canalizarea etc.) funcţionează, în evul mediu accentul s-a mutat spre spiritual, curatus-ul fiind un preot care avea grijă de o parohie. Abia în secolul al XVIII-lea, curatorul a devenit asociat cu administrarea colecţiei unui muzeu. Muzeul Luvru, de pildă, a angajat decoratori profesionişti, de obicei din rândul artiştilor, pentru a organiza şi aşeza expoziţiile anuale ale Academiei. Ulterior, odată cu Revoluţia Franceză, rolul istoriei a devenit mai pregnant, iar aranjarea lucrărilor a devenit, de cele mai multe ori, cronologică. Expunerea se făcea însă într-un format foarte aglomerat, de la podea până la tavan, denumit „stil salon”, care permitea vizitatorilor să vadă zeci de imagini pe acelaşi perete. În secolul XX, pe fondul înţelegerii rolului contextului în care are loc întâlnirea cu arta, muzeele au început să schimbe substanţial modul de expunere, migrând din ce în ce mai mult spre ideea de white cube (cub alb), care să asigure un cadru neutru, aseptic, vizualizării lucrărilor.

Rolul curatorului într-un muzeu de artă constă în îndeplinirea a patru funcţii principale. Prima este conservarea, deoarece arta este o parte esenţială a patrimoniului unei naţiuni. A doua este dezvoltarea lui, selecţia de noi lucrări sau obiecte, deoarece în timp e nevoie de mărit şi împrospătat moştenirea care se află în custodia muzeului. A treia funcţie este de a contribui la istoria artei prin cercetări asupra patrimoniului şi diseminarea rezultatelor obţinute. Ultima este cea de a expune şi interpreta şi media arta în spaţiul galeriilor, sub formă de expoziţii, şi este ceea ce defineşte practica contemporană a curatoriatului.

Astăzi, curatorii, alături de artişti, sunt şi povestitori (storytellers) de sine stătători, deoarece ei imaginează, conceptual şi vizual, şi apoi pun în scenă modul în care publicul se întâlneşte cu arta. Curatorii iau decizii cu privire la lucrările de artă care ar trebui expuse, celor ce urmează să fie produse şi la modul în care acestea ar trebui să fie văzute. De asemenea, curatorii decid asupra temelor şi ideilor demersurilor expoziţionale, care urmează să fie experimentate de public.

Calitatea de creatori de gusturi (tastemaker) şi validatori a dus la apariţia unor „curatori vedetă” (star curators) care au obţinut poziţii influente în arta contemporană, din care puteau decide cariera unui artist. În unele cazuri, celebritatea lor a eclipsat chiar pe cea a artiştilor cu care lucrează. Probabil că primul curator care a ajuns la un astfel de statut a fost Henry Geldzahler, a cărui expoziţie din 1969 „New York Painters and Sculptors of 1940-1970” de la Metropolitan Museum of Art din New York a lansat carierele unui grup de artişti precum Andy Warhol, Jasper Johns, Roy Lichtenstein, Frank Stella, David Hockney şi James Rosenquist.

În ultimii douăzeci de ani, rolul curatorului a evoluat: în prezent, există curatori independenţi, care nu sunt legaţi de o instituţie şi au propriile moduri de a organiza expoziţii. Astfel de curatori sunt invitaţi să curatorieze sau să propună ei înşişi expoziţii într-o gamă largă de spaţii, atât în cadrul muzeelor şi galeriilor, cât şi în afara acestora, precum şi online. Un bun exemplu de curator independent este elveţianul Harald Szeemann, care a fost director al Bienalei de la Veneţia în 1999 şi 2001. Tot în aceste ultime decade, multe universităţi au început să ofere programe de studii de curatoriat, concentrându-se pe dezvoltarea rolului curatorului în construirea asociaţiilor dintre artă, artişti şi public, precum şi pe elaborarea semnificaţiei expoziţiilor ca spaţiu cheie pentru abordări ale artei contemporane şi ale societăţii.

O evoluţie mai recentă este tendinţa de colectivizare şi descentralizare a figurii curatorului, în special în ceea ce priveşte curatoriatul în instituţiile de artă. Exemple pot fi întâlnite la Documenta (o expoziţie mondială importantă, care are loc o dată la 5 ani în Germania, la Kassel), a cărei ultimă ediţie a fost curatoriată de colectivul indonezian ruangrupa, sau Kunsthalle Viena, cu noii săi directori, colectivul What, How & for Whom (Ivet Ćurlin, Nataša Ilić & Sabina Sabolović). Practica curatoriatului colectiv îşi are originile în colectivele de artişti, al căror număr a crescut în ultimii zece ani.

Revenind la întrebarea din titlu, sper că am reuşit – pe cât îmi permite spaţiul dedicat rubricii – să arăt că un curator adevărat trebuie să aibă în spate cunoştinţe teoretice foarte solide, o practică constantă şi capacitatea de a selecta, negocia cu artişti, instituţii şi părţi interesate, de a interpreta şi, nu în ultimul rând, de a media lucrările de artă din cadrul expoziţiei către un public mai larg, dar şi pentru cunoscători şi profesionişti. A merge să vorbeşti despre lucrări pe care un artist le-a adus şi le-a instalat, fără a participa la selecţie sau a discuta despre noi producţii, fără a le tematiza şi a crea un concept coerent, nu te face automat curator, chiar dacă îţi treci numele pe afiş. Să spui câteva cuvinte, mai mult sau mai puţin inspirate, despre o expoziţie te face comentator sau, cel mult, critic de artă. În Iaşi poţi număra pe degetele de la o mână curatorii cu o practică relevantă măcar la nivel naţional, dacă nu internaţional, de aceea e extrem de important pentru regiune ca Universitatea de Arte „George Enescu” să identifice şi să ajute la formarea unei noi generaţii de tineri, capabili să se debaraseze de provincialism şi să evolueze pe scene internaţionale. Şi asta repede, până nu devine o profesie pentru cei care ştiu să dea comenzi avansate inteligenţei artificiale.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video