
Cred că miezul conceptual al producţiei s-ar putea rezuma la fraza care apare la un moment dat pe ecranul de proiecţie: Zilnic alergăm tot mai repede ca să rămânem în acelaşi loc. Doar credem că zilnic ne străduim tot mai mult ca să avansăm şi să urcăm tot mai sus. Dar în fapt nu facem decât să rămânem în acelaşi punct. Printr-o reuşită armonizare între gest, mişcare scenică şi sound, Radu Mihoc încearcă să surprindă împreună cu doi membri ai trupei Mirage, pentru tinerii din sala de la Casa de Cultură „Mihai Ursachi“, coordonatele unei lumi din ce în ce mai dezgolite de sens deoarece umanul este eclipsat de stridenţa robotizării.
Simbioză este un spectacol de teatru minimalist, experimental, figurativ, conceptual, fără personaje propriu-zise, non-verbal până la un punct. Realizatorii pun accent pe ideea de dedublare, figura în negru şi figura în alb fiind două ipostaze ale personalităţii umane în era tehnologică, a fugii după bani (serviciu, muncă), a coşmarurilor nocturne sau cotidiene (somn), a spaţiului personal (acasă) care a pierdut tot mai mult din confort, intimitate, siguranţă. Modul de existenţă în lumea exterioară, relaţiile interumane degradate, tehnologizarea, consumismul, corporatismul, schematizarea îşi pun amprenta asupra relaţiilor cu cei apropiaţi, dar, ceea ce este cel mai grav, asupra relaţiei fiecăruia cu propriul eu.
Din acest motiv, Radu Mihoc construieşte un eu în oglindă, o latură solară şi una întunecată ale aceleiaşi personalităţi, omul şi umbra sa, constituit din extreme, din lupte interioare şi frământări, din încercări de a lua decizii şi de a câştiga bătălia cu cotidianul deşi aceasta a fost decisă din start: Zilnic alergăm tot mai repede ca să rămânem în acelaşi loc. Eul şi umbra sa exprimă deopotrivă fragilitate şi duritate, tărie de caracter şi inconstanţă, sensibilitate şi abrutizare. Prin imaginea de fundal identific sugestia unui neuron/a unor neuroni, cu axon şi dendrite, iar sinapsele conduc la un joc al eului cu sinele. Un joc ce implică o confruntare prin alipire, dezlipire, recunoaştere, negare de sine, parteneriat al eului cu propriul sine, dedublări între intuitiv şi raţional (visul figurii în alb, însoţit şi explicitat de verbalizarea figurii în negru), acţiuni la unison (alergarea cotidiană şi zadarnică, statul pe loc prin consum de energie), căderi şi regăsiri, luptă şi împăcare. Conceptele care au un rol cheie pentru toate aceste confruntări (acţiuni, momente, dar şi stări de spirit) sunt scrise pe forme tubulare, singurele elemente de recuzită din spectacol, manevrate astfel încât să exprime confruntarea eului cu sinele în sensul complex identificat mai sus (sugestia unui pat, al unui spaţiu intim unde eul visează, tulnic dinspre subconştient spre conştient), interpretând visul, uşă ermetică refulând conţinuturi şi readucându-le apoi în conştient în forma simbolică a visului, imposibilitatea legăturii dintre eu şi sine, dedublare (de cele mai multe ori, înscrisurile de pe elementele tubulare sunt contradictorii), perete, florete de scrimă, într-un duel trimiţând direct spre ideea de luptă interioară, elemente de legătură dintre figura în alb şi figura în negru, sugerând împăcarea eului cu sinele). De fiecare dată, cei doi actori dau dovadă de expresivitate scenică, având abilităţi de mişcare scenică şi flexibilitate, reacţionând cu promptitudine şi reuşindu-le diverse gesturi menite să sugereze varietatea de conflicte interioare şi complexitatea raporturilor dintre eu şi sine, descrise mai sus.
Conceptul spectacolului subîntinde o concepţie complexă privind raportul de interdependenţă dintre lumină şi umbră. Metafora luminii şi a umbrei stă la baza a două concepte întâlnite la Jung (cel de „persona“ şi cel de „umbra“), cu referire la personalitatea umană. Prin umbra cuiva înţelegem acele trăsături de personalitate ţinute ascunse, neexpuse vederii celorlalţi, iar persona e o mască, o imagine ideală pe care omul o prezintă în mod public celorlalţi. Pe una dintre formele tubulare prezente în spectacol putem vedea înscris „copilărie“ şi „ruşine“: între 3 şi 6 ani se dezvoltă la copii sentimentul ruşinii, de asemenea începe să se dezvolte o persona ca rezultat al „educaţiei“ (un alt termen înscris pe o alta dintre formele tubulare). Trăsăturile care ţin de umbră sunt cel mai adesea refulate, dar ideal ar fi ca omul să se împace cu acestea şi să îşi accepte propria umbră. Prin intermediul spectacolului, Radu Mihoc urmăreşte în mod dinamic relaţionarea omului cu umbra şi cu dublul său, dezvoltând o serie de atitudini şi emoţii umane contradictorii şi redându-le prin intermediul gesticii şi al sugestiei, prin dinamismul celor două figuri, figura în alb şi figura în negru, doi pioni pe o tablă de şah, concret pe o tablă tubulară, conceptuală de cuvinte semnificând cotidianul, exterioritatea, dar şi interioritatea: furie, umilinţă, nedumerire, remuşcare, agresivitate, perseverenţă, forţă, slăbiciune, resemnare, indignare, frică, simpatie, antipatie, acord, dezacord etc.
Sub umbrela teatrului experimental, Radu Mihoc realizează un proiect prin care tatonează foarte multe tipologii teatrale: teatru minimalist (în special prin decorul minimalist), teatru figurativ, de sugestie, fără personaje propriu-zise, la limita dintre spectacol de stare şi spectacol de idei, mai mult un teatru conceptual, cu mesaje scrise pe forme tubulare sau proiectate pe ecranul de proiecţie, non-verbal cu excepţia momentului de raţionalizare şi verbalizare a visului. De la actori reuşeşte să valorifice tot ceea ce e regizoral posibil şi orientează parcursul scenic şi momentele create în funcţie de potenţialul celor doi.
(Simbioză, regia: Radu Mihoc, distribuţia: George Balmoş, Ionuţ Cozma, Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi“, 7 decembrie 2018)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
Publicitate și alte recomandări video