SIMI

În urmă cu vreo doi ani am primit, pe Facebook, o cerere de prietenie, de la cine credeți? De la Vasile Simionaș. Ne știam de-o juma de veac. Mai bine zis, eu îl știam, el mai puțin, deși ne întâlnisem în câteva împrejurări… nu chiar întâmplătoare. Poate îmi și citise vreo poezie, vreo carte? Aproape sigur citea rubrica „Sport”, din „Cronica”, unde „combăteam” și eu, mai ales când titularii (regretatul Ștefan Oprea, MRI) erau indisponibili. Deja, aici și acum, folosesc un limbaj sportiv, cu precădere fotbalistic: Simionaș/SIMI a fost mereu titular, rareori indisponibil. Oricum, de neînlocuit. Avea stil. A pornit de la 17 ani și, vreme de aproape două decenii, a driblat, a fentat, a surclasat, cu geniul lui artistic, tot ce i-a ieșit în cale, la firul ierbii. Da, să nu vă mire, marii sportivi trebuie priviți, receptați, aplaudați și omagiați precum marii actori. Spun asta întrucât, supranumit „oraș al culturii”, chiar „capitală a culturii” – deși n-a dobândit această calitate oficială – Iașul a fost și-a rămas, prin ani, într-o aurea mediocritas în alte domenii care augmentează și argumentează faima unei Cetăți. Cu precădere, în domeniul sportului „rege”, fotbalul. Or, sportivii precum Simionaș ne-au dovedit, prin întregul lor demers, că speranța moare ultima. Este și motivul pentru care i-am închinat, târziu, acest Mic poem sportiv, în care, dincolo de alte conotații, mi l-am imaginat bătând o lovitură liberă de la 18 metri. În care era maestru.

În minutul nouăzeci /Apărătorii făcură zid/ în fața porții de intrare a Cetății.//

În același minut/ în fața a zece, a o sută,/ în fața a o mie, a zece mii de Porți/ Apărătorii făcură zid,/ pe când Atacantul calcula unghiul, căuta fisura,/ punctul vulnerabil,/ călcâiul lui Ahile//

Și-n același minut/ zeci, sute, mii, zeci de mii de Atacanți/ calculau unghiul, căutau fisura.//

Marele Arbitru dădu semnalul/ Executării./ Atacantul porni, implacabil./ Mâinile Portarului se dezmembrară, enorme./ El își aruncă un picior spre Răsărit/ și altul spre Apus/ iar trunchiul rămase să apere/ Centrul/ crezând că implacabilul poate fi placat./ Lovitura căzu ca un meteorit./ Traiectoria poate fi reconstituită și astăzi/ după iarba arsă/ și chipurile tumefiate ale Apărătorilor//

La masa presei/ corespondenții fac corespondență/ „O imensă lacrimă în poarta Absolutului/ „Nu există zid care să nu fie străpuns/ așa cum nu există străpungere fără zid”/ „Turul de onoare este pentru învingători”/ „pentru ei sunt ovațiile/ pentru ei bat telexurile/ și se agită sticlele de șampanie”/ „anul acesta a fost mai bine/ decât anul trecut”/ „dar anul trecut/ a fost mai bine ca anul trecut”/ „dar ce-o să fie la anul/ ce-o să fie la anul”/ se întreabă jucătorii de prono/ în piețele publice//

Între timp cei învinși se retrag în tăcere/ gazonul este un câmp de spini/ pe care tălpile lor calcă indiferente.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”

Publicitate și alte recomandări video