
Dacă metaforele s-ar adeveri măcar un pic, ar merita să credem în viața de apoi.
Simionaș nu mai este. Să umbli pe toate străzile Iașului și oprești pe cine vrei, indiferent de sex, vârstă, vestimentație sau fizionomie. Și să le spui „Simionaș nu mai este”. Nu vei găsi niciun ieșean care să te întrebe: „Dar cine-i ăla”. Cei mai mulți își vor îndrepta fața spre pământ și vor striga sau îngăima un „Dumnezeu să-l ierte”. Deoarece, chiar dacă nu toți sunt microbiști, toți au auzit de fotbal chiar și cei (sau mai ales cei) care detestă acest fenomen. Iar la Iași, cel puțin de când mă știu viețuitor pe acest cotlon de Terra, „fotbalul” e sinonim cu Vasile Simionaș.
Mai poți să scrii un editorial, autorule? Unul sobru, imparțial, analitic, conceput la persoana a III-a? Să analizezi cu morgă ce spun Becali și Șumudică, Lucescu sau Louis Munteanu? În zilele în care Simionaș a plecat dintre noi? Bineînțeles că poți, dar nu-ți dă nimic ghes. De aceea prefer si eu să deșir din lanțul amintirilor despre Simi. Știu, s-au mai depănat amintiri și încă se mai deapănă. Știu, rolul unui editorial este altul. Dar mă consolez cu ideea că nu pot să repet, nici să plagiez, fiindcă amintirile mele sunt un pic mai vechi.
Ieșeanul strămutat la Roman
Când am auzit prima dată acest nume? Eram boboc de liceu și stăteam în bancă cu un vremelnic coleg venit din Roman, care îmi împuia urechile cu Victoria lui, o onorabilă echipă de Divizia C. A cărei formație începusem s-o știu pe de rost. Colegul mi-a spus într-o zi că este acolo un puști care va face furori în fotbalul nostru. Îl chema Simionaș. N-am fost coleg prea mult cu Fănică, drumul său a fost altul. L-am revăzut, furios, după câțiva ani: „Cum vă șade vouă ieșenilor, că ni i-ați luat cu japca pe Ianul și Simionaș?” (La nici jumătate de an, Simionaș debuta pe prima scenă, dar la Bacău.) N-am vrut să-i răspund că Simi era ieșean din născare, iar Ianul-ardelean de pe meleagurile Glanetașului cel ahtiat după pământ.
În Copou, Simionaș a fost adus de Gil Mărdărescu, antrenorul care a făcut cea mai frumoasă echipă a Politehnicii pe care o știu, cea din 1971 în care dispecer era (bineînțeles) Simi. Cine mai știe că don Gil a bâjbâit de nevoie la început, fostul romașcan a jucat (aproape jumătate de an) fundaș stânga, fiindcă plecase Coco Deleanu? Dar după ce Narcis Ciocârlan a rezolvat problema, Simi a redevenit ce merita: play-maker sau, mai pe românește, decar. După doi ani, lângă Simionaș a venit, din pepiniera Nicolinei, marele său prieten și rival: Mihai Romilă. În 1974 – s-a scris obsedant în aceste zile – Poli a băgat Rapidulețul în B, cu un gol marcat de Vasile Simionaș, care l-a surprins pe marele Rică Răducanu, în urma unui corner acordat aiurea de marele Sandu Neagu.
Romilă-Simionaș. Explicațiile unui paradox
Pentru cei care aburcau duminică de duminică dealul Copoului, era limpede că, între cei doi, Simionaș era „crema”. Deși Romilă era aproape la fel de dotat cu gena virtuozității cu balonul (ca să pastișăm o reclamă). Romilă a îmbrăcat de 19 ori echipamentul naționalei, Simionaș are numai patru tricouri tricolore. Se vede fotbalul pe Dâmbovița altfel decât pe Vaslui? Aparent. Mihai a prins naționala după o accidentare a lui Liță Dumitru, un alt mare talent sacrificat uneori pe altarul fazei defensive. Și Romilă nu a refuzat sarcina de cărător de pian, executând-o cu succes. La clapele pianului, unde cânta și Simi, bătălia era cumplită: și gânsacul Dobrin mai juca, și Puiu Iordănescu, și Balaci, ba chiar și Liță, care a redevenit decar după ce Romilă l-a scăpat de postul ăla rușinos. O fi fost și tradiționala inerție a meseriei de selecționer, cine mai știe…
Un stadion redus la tăcere
Pe vremurile ale de aur, galeria la Iași presta la tribuna B nu numai la peluze, fiindcă fanii voiau să vadă mai bine meciul. Tot din rândul tribunei B s-a iscat, prin 1978, zvonul că Simi și Mihai nu se mai înțeleg, că se carotează. Cum zvonurile bat deseori realitatea, mai ales în microbiologia fotbalistică, s-a ajuns ca la un meci cu FC Bihor, cei doi corifei să fie fluierați aproape la fiecare atingere de balon. A fost nevoie de două lovituri libere din afara careului pentru ca fluierăturile să se transforme în aclamații. Una transformată de Simi, alta – de Romilă. Toate zvonurile s-au risipit și Poli a câștigat cu 4-1.
Și câte și mai câte se mai pot spune despre jucătorul Simionaș, antrenorul Simionaș, managerul Simionaș. Și mai bune, și mai rele, fiindcă perfecțiunea este hărăzită doar zeilor, iar Simionaș a fost zeu doar la figurat.
Fotbal cu îngerii
O metaforă prăfuită spune că „s-a dus să joace fotbal printre stele”. Cu îngerii. Poate ar merita să credem în viața de apoi, dacă îngerii cu care s-ar întâlni Simi, ar fi Coco, Mihai, Narcis, Mițu, Nelu Bucu și alții. Toți aceștia, în inimile suporterilor, sunt îngeri ai fotbalului. Cu Vasile Simionaș pe post de decar.
Publicitate și alte recomandări video