Oprescu e un exemplu foarte bun pentru derivele la care duce lăcomia de bani. Avea bani mulţi dar voia să aibă şi mai mulţi, tot mai mulţi. A urcat în ierarhia universitară, a fost ditrector de spitale mari, a intrat în politică şi a candidat pentru funcţii importante. Ambiţie nemăsurată? Sete de putere?

În anii în care urca treptele puterii, Oprescu se comporta tot ca un fante de Obor, probabil şi din dorinţa de a părea apropiat de „popor”. Atingem aici o chestiune delicată. Oprescu face parte din „elită”, e un intelectual care s-a bucurat şi de aprecierea străinilor (Franţa i-a conferit Legiunea de Onoare!). Ar fi putut avea o lungă carieră politică. Dacă ar fi acum în parlament, s-ar simţi, cu siguranţă, în largul său, alături de parlamentarii care se îmbrâncesc, se iau de gât şi se înjură pe culoare. Cum să fie altfel din moment ce mahalaua morală, căreia Oprescu îi aparţine cu toată fiinţa lui, s-a mutat în Parlament

***

Acele scandaluri de pe holurile clădii Parlamentului sunt de un grotesc dezolant. Nu că intervenţiile de la tribună ar fi de un înalt nivel (nu sunt câtuşi de puţin) dar, odată ieşiţi afară din sală, mulţi dintre aleşi îşi dau frâu liber instinctelor. Patologică e comportarea lui George Simion care le suflă în ceafă (la propriu) colegilor, le aruncă printre dinţi tot felul de insulte, îi ceartă şi îi ameninţă.

O strategie privilegiată, pe care o foloseşte des şi senatoarea Şoşoacă, constă în a clama sus şi tare că respectivul parlamentar a fost „ales de popor”, lovitură imparabilă când vrei să umileşti un ministru, care a fost numit nu ales. Sunt variaţii ale situaţiei arhetipale pe care o descrie Cargiale în schiţa Boborul. Printre cei care proclamă faimoasa „Republică de la Ploieşti” se află şi poliţaiul Stan Popescu, căruia i se încredinţează o responsabilitate însemnată în cadrul noii Republici. Populaţia, în entuziasmul ei, se dedă unor generoase excese bahice, la care participă, ilustrându-se în ingenioasa competiţie numită „la kilometru”, şi Stan Popescu. A doua zi, când sosesc trupele trimise să restabilească ordinea, bravul Stan e găsit dormind cu capul pe biroul ce-i fusese repartizat. Întrebat cine l-a pus acolo, Stan Popescu răspunde, plin de demnitate, „Boborul!”…

***

Cei care populează fauna noastră politică nu au simţul ridicolului. În primul rând, dacă l-ar avea, nu s-ar cocoţa în posturi de la vârful puterii şi s-ar feri să fie prea vizibili. Cei pe care partidele îi trimit la aşa zisele „dezbateri” de la posturile TV sunt socotiţi, bănuiesc, şi competenţi şi buni oratori. În majoritatea cazurilor sunt doar ridicoli. Un profesionist al apariţiilor la TV este ministrul muncii Marius Budăi despre care, probabil, PSD-ul crede că inspiră încredere şi că mobilizează poporul. De fapt, sarcina de bază a ministrului este să le dea speranţe naivilor că se vor mări pensiile şi salariile.

Dacă te iei după anunţurile pe care le face RomâniaTV, tragi concluzia că pensiile se măresc zilnic, printr-un mecanism miraculos. Iar dacă nu se măresc, este pentru că duşmanii („reziştii”) vor răul românilor. Cât despre Budăi, el este de o incompetenţă flagrantă, compensată de obrăznicie şi tupeu. Numai bine ca să se „topească” în masa de politicieni.