Singularităţi dimpreună

* Rubrica mea din această pagină de Opinii are, aproape, vârsta Ziarului/ Monitorului de Iaşi. Prin ani, titlul rubricii şi-a schimbat porecla în oarce renume, devenind sub/ titlu de carte (Cuvinte încrucişate, Vărsat de vânt, Mătrăguna dulce, Trafic de influenţă, Conotaţii ş.a.). De regulă, după apariţia cărţii, schimb titlul rubricii, considerând că cel vechi, gata, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul… publicistic. Este ceea ce se întâmplă şi-acum, cu destulă întârziere faţă de (vorba aia) „cea mai recentă apariţie” editorială (Cronice şi… anacronice, Junimea, 2017). Pe mai departe, voi privi lumea „De la fereastră”, cum, de altfel, o şi fac, de câţiva ani. Consemnând tot diverse întâmplări, personaje, evenimente. Desigur, cronice şi… anacronice.

* Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici. În Duminica Tomii, casa mea a fost Biserică de cuvinte. Daa, a venit Biserica la mine, nevrednicul. Şi nu vreo măreaţă catedrală mitropolitană/ patriarhală, ci, i-aş spune – de la părintele Gala Galaction re/citire – Bisericuţa din Răzoare. Din Jahalia Rîşcăi sucevene, adică. Poate cea mai mică parohie din lumea creştină. Cu oameni mari la suflet, şi cu slujitori mistuiţi în vrednicie şi-n har. Vreme de peste două ceasuri, m-am cuminecat acestui alt tărâm, decât cel ce-mi suportă, cronic, singuralitatea . Şi-am rostit/şoptit Crezul şi Tatăl Nostru, cum le rostea, cândva, Tatăl nostru, iar noi, copiii, după el. Acum, îngânarea mea pâlpâind în ardenţa slujirii, fără de istov, a părintelui Stelian şi-a preotesei Mihaela Grădinariu. Care, doctori în teologie şi-n filologie fiind, grădinăresc deopotrivă grădini, suflete, flori de măr, cuvinte rostuite-n adevărul ştiinţei şi-al credinţei. Dumneaei, preoteasa, cunoscută fiind şi ca veritabilă poetesă, cronicăreasă (patalama încrustată de revista „Cronica Veche”), dirijoreasă (a corului bărbătesc „Flori de măr”), iconăreasă şi purtătoare de straie alese din sipetele odoarelor/ogoarelor bucovinene. Ceea ce prea puţini ştiu (desigur, enoriaşii din Jahalia) este faptul că doar ei doi, preotul şi preoteasa, „zugrăvesc” sacerdoţiul, într-o ardere de tot, pentru care nu există – şi nici nu se aşteaptă – răsplată pământeană. Câtă diferenţă! – faţă de mulţimea… interpreţilor şi luxul orbitor, chiar sfidător, din megalomanele catedrale ale neamului, cu spectacolele lor de operă…

Ci eu, de dincoace şi de dincolo de Amin/tirea unei zile de vară, petrecută în iarna râşcovană – când s-a şi lansat la apă o „Biserică de cuvinte” -, primind live, acasă, liturghia, am şi izbucnit, pe-o înlăcrimare (îndeobşte ascunsă): Săru’ mâna, părinte! Săru’ mâna, Doamnă preoteasă!

* Homo ludens. Cu doar o zi înainte, D-l Vasile Arhire, vechi redactor radio-tv, m-a ispitit cu niscaiva devoalări privind devenirile mele întru literatură vizavi de pasiunea pentru sporturi, în genere, pentru jocul de şah, cu precădere. Mărturisirile-mi, constrânse de timpul de emisie acordat, au trebuit a sări/ a ignora multe zări şi etape pe care, iniţial, voiam să le restitui. Cum a punctat şi reporterul, mi-am început cariera de redactor şi, aş zice, şi de scriitor, la Radio Iaşi. Dar cariera de „homo ludens”, care „gândea în poezii”, mi-o începusem în Iacobenii Botoşanilor, pe valea Jijiei. Încă din copilărie eram ahtiat să joc şah, „antrenori” fiindu-mi fraţii mai mari, „bădiţa” Mitică şi, mai ales, Costică (cel căruia, nici în ruptul capului, nu voiam să-i spun „bădiţă”). Dar până a fi acceptat la tabla magică, a trebuit să-mi dovedesc calităţile de chibiţ… Mai târziu, după ce fraţii mai mari se zburătăciseră care-ncotro, şi nu prea mai aveam parteneri, strângeam bănuţ cu bănuţ, ca să pot cumpăra cinci/ zece ţigări „Naţionale”, cu care-l mituiam pe-un pierde vară din sat, mai mare cu vreo 10-15 ani, ca să accepte să joace şah cu mine. Asta era condiţia.

Am jucat mereu şah, inclusiv la Radio Iaşi (cu Ion Maftei, cu regretaţii Aurel Butnaru, Iancu Şerban, Costică Paiu) şi la revista Cronica, sau la editura Junimea (cu Ioanid Romanescu, Stelică Baboi, Cătălin Ciolca, Dan Giosu, MRI şi atâţia alţii). Şefii se mai supărau, dar le trecea întrucât, în caz de nevoie, ştiau unde ne găsesc. Se mai supărau şi colaboratorii, dar şi lor le trecea (că n-aveau încotro)… Din acea perioadă datează acest Homo ludens, din care reiau câteva „mutări”: Ei bine, joc şah,/ toată ziua joc şah,/ pun garoafe pe turnuri,/ scot nebuni la plimbare/ iar pionii îi tîrăsc prin noroaie şi praf,/ pe cînd caii-i păstrez pentru recuperare.// Sub o boltă de viţă,/ într-un sat, lîngă o turbure apă,/ desculţă şi în locuri tainice cu cîte o aluniţă/ stă regina surghiunită şi tot mai mioapă,/ aşteptînd să i se mai pună o coroniţă.// Uneori ajung prea tîrziu,/ alteori prea devreme,/ dar numai plecînd poţi spera/ că vei ajunge la timp./ dar numai sacrificînd pionii,/ gonind caii,/ punînd turnurile la bătaie/ poţi spera într-o neînsemnată victorie/ împotriva săptămînii şi-a lunii,/ împotriva curentului şi-a minciunii (…) (Pentru cine exist, Junimea, 1979).

Năravul din fire, n-are lecuire. În ultimii ani joc şah cu calculatorul. Din sutele de partide jucate, cred că mi-au reuşit vreo două… remize.

* Don (Valer) Mihai – patronul „Boltei Reci” – şi-a modificat tabela de marcaj. Înscriind un nou an în propria-i poartă, scorul a devenit 7 x 10, pentru dumnealui. Un gol, aşadar, care i-a ieşit în cale cu plinul. Limbajul, cum şi comportamentul sportiv, pe plac fiindu-i, îl şi definesc. Convorbind noi, recent, „la idealuri” (telefonic, desigur), repede trecut-am în revistă scoruri şi jucători/ scriitori care ne-au marcat fair-play-ul mioriţic. Om de şcoală bârlădeană, don Mihai e unul dintre oamenii frumoşi şi vrednici ai urbei iaşiote. Păstrător de tradiţie, a ştiut cum să ducă mai departe faima unui lăcaş, care nu e numai de băutură şi de tochitură, ci şi de cultură. Dacă răsfoieşti „Cartea de onoare”, ai impresia că te afli la Palatul Culturii, mai toată floarea cea vestită a ţării, dar şi din alte zări „de farmec pline”, depunându-şi mărturia şi semnătura, întru recunoaşterea ambianţei unice a „Boltei Reci”. Când, pe la începutul acestui mileniu, muzeografiam vizavi, la „Vila Sonet”, cele mai multe „acţiuni” literare erau sponsorizate şi/sau se prelungeau „la umbra falnicelor bolţi”… Într-o vreme, tot aici se lansau cărţi, aveau loc diverse concursuri… de împrejurări. Ce să mai zic de întâlnirile de suflet, sau de taină – unele dintre ele prefirate prin „Exerciţiile /mele/ de neuitare”… Şi toate sub patronajul discret/atent/civilizat, al sărbă(u)toritului. Aşa încât, ani vrednici, pre cât mai departe, don Mihai! „Că bun vin ai,/ da greu îl dai!” Vorbă (populară) pe care o voi contra repede, cu dedicaţia pecetluită pe una dintre cărţile mele: „Poezii din secolul trecut”,/ ce la Bolta Rece le-am băut,/Respectînd anume un criteriu:/vinul să îl deie don Valeriu! Anul ista, la anu’ şi la mulţi ani!

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist  

Publicitate și alte recomandări video