Singurătatea singurătăţii

Cuvintele lui Ioan Barb din această nouă carte a sa, emigrând dintr-o singurătate aproape absolută, au strania proprietate de a încolţi în interiorul oricărui „vis înzăpezit”, renăscând în timpul zborului lor de căutare, într-un cu totul alt trup, într-o cu totul altă viaţă, în care trăim, după cum afirmă poetul, chiar suntem cu desăvârşire morţi. Şi asta, probabil, pentru că şi moartea, chiar şi cea lăuntrică, ne poartă spre o altă viaţă. Renaşterea are loc prin sărut, prin iubire, când „buzele tale palide” se deschid în noapte, luminând asemenea aripilor unui fluture hipnotizat de licărirea înşelătoare a unui muc de ţigară aflat în scrumieră. Această transhumanţă are loc, afirmă poetul, cel puţin aşa aş vrea să interpretez eu, în ciuda faptului că „ fiecare despărţire rupe din noi ceva/ ce nu se mai repetă/ aşa cum nu va mai reveni nici un mort în pământ/ nici un suflet din infern”.

Renaşterea şi transhumanţa sufletelor dintr-o singurătate în alta sfidează însă legile fizice şi chiar cele metafizice, dând naştere mereu altor stări şi altor sentimente chiar şi într-un corp golit de sentimente. Misterul acesta face întotdeauna, chiar şi în momentele noastre de disperare, când totul înlăuntrul nostru a devenit cenuşă, ca viaţa să continue să aibă sens.

„Aş vrea – scrie poetul – să îmi caut o nouă identitate/ cum un spirit damnat îşi caută un nou trup/ pe care să îl convertească la trădare/ aş vrea să adorm/ dizolvat în respiraţia ta/ să îţi arcuiesc mijlocul/ cu mâinile imaculate ale lunii pline/ răsărită ca un martor discret în ochii tăi/ iar la revărsarea zorilor/ să îţi poleiesc buzele cu un oftat/ să mă inhalezi ca pe un gaz de brichetă/ ameţită în braţele lacome/ care te venerează ca pe un trofeu/ să îmi simţi inima vibrând/ ca un motor cu reacţie/ îmi voi aminti mereu/ când dragostea va încolţi din nou/ în sufletul obosit/ va străluci iar ca o lună plină/ de noaptea aceasta sfântă/ şi de inima mea/ pe care o îneci în fiecare dimineaţă/ într-o sticlă de coca-cola…”

Am citat din poemul Anestezia, revelator pentru modul cum Ioan Barb percepe atât dragostea, cât şi poezia. Pentru a-şi reanima sentimentele el încearcă să-şi găsească o nouă identitate, un nou eu care să-l propulseze spre o altă stare de spirit, necunoscută. Adică să fie tot el, dar în acelaşi timp şi un altul, un alt trup convertit prin trădarea propriului său eu la o altă identitate, pentru ca să poată simţi cât mai acut sentimentele celuilalt trup care i se duruie. Ideea aceasta de contopire a destinelor şi a amestecului trupurilor îndrăgostiţilor apare şi mai acut în poemul intitulat semnificativ Naufragiaţi în destin.

După prezentarea decorului sumar în care urmează să se desfăşoare scena de iubire, reprezentând o clopotniţă veche aflată lângă un cimitir străjuit de nenumărate monumente funerare „văruite în alb/ ca nişte mici căsuţe de vacanţă de închiriat/ pentru cei găzduiţi pentru o vreme în ele”, vine şi întrebarea devastatoare. „Mă întrebam – exclamă poetul – ce legătură poate să fie/ între dragoste şi moarte”? Şi acum, iată şi răspunsul: „când iubim ne îngropăm unul în altul/ ca într-un mormânt şi nu mai ieşim vii/ până în ziua de apoi/ cum cei ce se iubesc îşi construiesc cavouri/ ca să nu se poată trăda unul pe altul/ ne îngropăm unii în alţii fără să simţim că stăm/ sub umbra pământului sterp/ la capătul cimitirului” unde „un cerşetor/ cu o pălărie la picioare” strigă „miluiţi-mă…” De ce nu? Iubirea poate fi privită şi din această perspectivă. În fond poate că în momentul suprem de extaz nu căutăm altceva decât să ne cufundăm nu numai trupul, ci şi sufletul în sufletul celuilalt, săpându-ne astfel, unul altuia mormântul, pentru a scăpa de teama de moarte ce ne macină existenţa în fiecare clipă. Numai că mormântul celuilalt poate deveni altarul arderii de tot, unde din sămânţa risipită în cenuşă va răsări o nouă viaţă. De fapt, în momentul suprem al acuplării, noi nu căutăm altceva decât eternitatea ce se adăposteşte în noi. Uneori însă natura noastră pervertită de cultură ne determină să nu trăim iubirea într-un mod frust, ci să savurăm clipa fericirii şi s-o prelungim, împodobind-o cu tot felul de artificii şi brizbizuri. În sensul că unii nu se mulţumesc să găsească la adăpostul celuilalt doar un simplu mormânt generator de dragoste şi viaţă, ci construiesc un adevărat cavou, adăugând mereu tot alte şi alte elemente de decor, precum bazalt, marmură, coroane funerare şi inscripţii dintre cele mai bizare, imitând astfel, într-un fel, modul cum unii nababi ai zilelor noastre, proveniţi din mediul de afaceri, vorbesc de îmbogăţiţii peste noapte, de politicieni sau de manelişti, îşi construiesc locuri de veci, dotate cu o parte din confortul pe care ni-l oferă viaţa noastră cotidiană; azi nu lipsesc din astfel de lăcaşuri faraonice nici telefoanele mobile, nici lapturile, nici lifturile, nici aerul condiţionat, nici jacuzzi, şi nici candelele, nici ledurile, nici icoanele 3D. Astfel de lucruri se întâmplă şi în amor. Căutarea esenţei celuilalt pentru unii devine un motiv pentru a-şi etala nu calităţile spirituale, nu emotivitatea, ci lanţurile, inelele scumpe, bijuteriile, piscinele, tatuajele, maşinile de lux, asortate cu lipsa de educaţie, cu spiritul gregar; manelele şi kitsch-ul împodobesc astăzi nenumărate scene din alcov.

Din motive de higienă poetică, Ioan Barb se fereşte să dea curs unor astfel de secvenţe, deşi în interiorul textelor sale apar anumite bruiaje, precum „inima ce vibrează ca un motor cu reacţie” sau sticlele de coca-cola în care se îneacă dimineaţa, în momentul trezirii, inimile îndrăgostiţilor. Poetul însă nu îngroaşă liniile. Pe el nu-l interesează realitatea decât ca un vag decor. Ar fi putut marşa pe sarcasm, dezvoltând anumite imagini schiţate în poemul său legat de monumentele din cimitir şi de tendinţele noii protipendade de a-şi transfera o parte din bogăţiile agonisite în viaţa acesta în viaţa de apoi. Dar acest lucru nu-l atrage. Pe el îl interesează tragedia vieţii, nu comedia ei. Mesajul său e unul interiorizat, în care sunt disecate neliniştile şi stările ambigui ale conştiinţei ce tinde să se cunoască pe sine prin iubire. De aceea poemele sale capătă deseori sonuri grave, ce nasc întrebări fără răspunsuri: „dar noi când iubim// suntem ca morţii imaculaţi/ scânteind în palma destinului/ doi bănuţi/ pentru trecerea vămilor/ uităm că suntem morţi şi ne torturăm moartea/ ne întindem sufletele încă neînălţate la cer/ ca pe nişte baloane sparte/ ca să putem milui/ dincolo de gard începe un drum/ ca un râu/ cu apele ţesute în şes/ urcând şi coborând într-o vale cu stejari/ şi cu un cireş cu fructe amare/ un trunchi retezat/ pe care cineva a uitat o pungă cu vechituri/ ca zilele noastre/ înnoite la deschiderea pleoapelor/ după ce au stat o noapte închise/ unele în faţa celorlalte –/ două ferestre prin care dragostea privea în noi/ în locul acesta am putut vedea/ sfârşitul cuvintelor transformate/ în ghemotoace de ziar/ deasupra cărora ne iubeam/ până când sângele nostru se întorcea înapoi/ înotam unul în altul/ doi naufragiaţi într-un singur destin”.

Calea pe care o urmează poetul pentru regăsirea în celălalt a propriei sale identităţi e presărată cu oglinzi ce păstrează înăuntrul lor chipurile şi gesturile altora. Cum ai putea să-ţi trăieşti viaţa fără să ai copii, se întreabă el, şi reproduci într-un fel sau altul modul de viaţă al celor ce-au trăit înaintea ta sau al celor ce trăiesc în preajma ta? „Am moştenit – spune poetul – un întreg arsenal/ de sentimente pe care nu le înţeleg/ nu le regăsesc în propria mea trăire/ simt cum mă lăbărţez/ şi spiritul meu curge în altă persoană/ care se îndrăgosteşte/ în fiecare dimineaţa tot mai tare de tine/ astfel experimentez/ noi valenţe ale propriei mele esenţe”, şi de ce nu, ale propriei absenţe. „Uneori – adaugă el – am impresia/ că repet o piesă jucată de alţi actori/ înaintea mea.”

Căutarea drumului propriu se arată a fi destul de anevoioasă. Şi asta fiindcă, din pricina iubirii, gândurile celuilalt îi ghidează nu numai paşii, ci şi gesturile. Cum să fii tu însuţi când trăieşti în mijlocul semnelor tăi? Vrând-nevrând eşti contaminat de stările lor, dar şi de dramele şi însingurările lor. Pentru ca să-ţi găseşti calea ce duce spre tine nu trebuie să te lepezi de ceilalţi, ci să te contopeşti cu ei până la ultima celulă, aşa cum se întâmplă în momentele supreme ale iubirii. Dragostea însă înseamnă şi rutină, şi deziluzie. Dezintegrarea şi căderea înapoi în propriul tău trup, vidat de sentimente. Revenirea din transa indusă de celălalt e dureroasă. Din toată apoteoza trăirilor în momentul contopirii rămân doar amintirile arse. „Ca scrumul ţigării în scrumieră/ strâng mângâierile/ din aerul stătut de obişnuinţa/ gesturilor noastre/ atingerile trupurilor/ imitând scrâşnetul tablei/ desprinse de pe acoperişurile vechi/ mi-a mai rămas un geamăt surd/ răbufnit de sub coaste/ un ecou înveşmântând zorii/ în puful de păpădie/ al începutului de zi…”

Nu, nu poate fi adevărat, exclamă poetul, „că totul e ruginit” şi că „focul ce ne-a aprins” s-a transformat într-un fum înăbuşitor sau, poate, doar iluzoriu. Aşa cum este deseori iluzorie dragostea şi contopirea deplină cu celălalt.

Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, viaţa nu este altceva decât o iluzie.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video