Citeam deunăzi unul dintre panourile de afişaj ale bibliotecii universitare: „Restaurare şi reabilitate a clădirii monument istoric Biblioteca Centrală Universitară «Mihai Eminescu» Iaşi. Granturile SEE reprezintă contribuţia Islandei, Principatului Liechtenstein şi Regatului Norvegiei la reducerea disparităţilor economice şi sociale în spaţiul European”. Aceste state bogate, nici măcar membre ale UE, dar preocupate în spirit european de coeziunea unui spaţiu economic şi cultural pe care-l accesează prin vecinătate, înţeleg paşii de care e nevoie când trebuie sprijiniţi cei rămaşi în urmă: oferă fonduri.

Reţineţi cuvântul cheie „disparitate”. Alt cuvânt cheie, complementar, este „coeziune”. Fiindcă le veţi întâlni în tandem prin fiecare paragraf al fondurilor cu finanţare europeană. E viziunea care stă la baza fundamentelor Uniunii Europene şi pune în mişcare un mecanism al solidarităţilor în ideea de a avea o dezvoltare armonioasă pe întreg teritoriul ei. Aşa funcţionează şi de aceea au apărut fondurile structurale şi de investiţii europene (Fondul Social European, Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, Fondul pentru o Tranziţie Justă). Ele ţintesc politici de gen, de disparitate socială, de disparitate economică şi disparitate regională. Cu ele se hrăneşte România, din aceste fonduri îşi construieşte viitorul. Dacă Europa ar înceta să vorbească despre „disparităţi” şi „coeziune”, românii s-ar alege, ca pe vremuri, cu nişte burse studenţeşti în Franţa, cu o fugă masivă a creierelor, şi nimic mai mult.

Ce se întâmplă cu aceste principii generoase şi umane când sunt transpuse pe plaiurile mioritice? Mai funcţionează ele?

Cea mai şocantă constatare este existenţa unei distorsiuni incredibile. Solidaritatea europeană este binevenită când francezii, germanii sau belgienii sunt solidari cu românii. Se face caz de ea, este cultivată şi invocată când e în avantajul românilor în genere. În schimb, reţeta solidarităţii nu se aplică intern, când priveşte relaţia românilor din Ardeal sau Bucureşti cu cei din Moldova. Solidaritatea e în funcţie de domiciliu. În relaţia cu exteriorul suntem europeni cu papion, în geopolitica internă regională, la împărţitul banilor, triburi africane cu umutsha şi ibheshu.

După cum se ştie, potrivit tuturor statisticilor, în ciuda unei creşteri economice semnificative din ultimul deceniu, disparităţile continuă să se adâncească între regiunile din vest, Bucureşti şi Moldova. În pofida tuturor programelor, a teoriilor şi a previziunilor, coeziunea internă nu apare. În perspectivă europeană, soluţia ar fi redistribuirea banilor de investiţii într-o mai mare măsură exact în regiunile şi zonele suferinde. Luând de la donatori şi oferind celor în nevoie. Problema e că toată teoria europeană s-a grefat în România peste un mecanism care acţionează exact invers:cei bogaţi trag bani mai mulţi decât cei săraci.

Urmăresc ţintit Planul Naţional de Rezilienţă şi Redresare (PNRR) - o ocazie rară prin care statul a fost silit să dea dovadă de transparenţă şi să prezinte în clar unde ajung banii de investiţii. Şi se duc, direcţionat, exact spre zonele bogate şi prospere ale României. Stadioane, baze sportive, spitale noi, dotările cu aparatură medicală, logistică şcolară, recreativă, energie, suport pentru sectorul privat, cercetare etc. Tot ce a apărut până acum în public despre fondurile PNRR, şi sunt miliarde de euro, este înjumătăţit pentru Moldova raportat la populaţia ei şi dublat ca valoare în Transilvania şi Bucureşti.Vorbim pe cifre, le poate verifica oricine este de bună credinţă. Va fi un moment când vom trage linie şi ne vom îngrozi!

S-a justificat că banii au fost daţi proiectelor eligibile, pe merit. Adică, în ţara asta plină de impostori, plagiatori şi competiţii trucate, „ăia buni”, competenţii, specialiştii, au câştigat tocmai acum la PNRR. Moldovenii, vasăzică, să fie mai harnici, mai pricepuţi şi după aia cu pretenţiile pentru bani. La o altă scală, aşa ar fi putut spune germanii şi francezii despre români, dar nu au făcut-o. Dimpotrivă, tot ceea ce fac este să redistribuie, să-i ajute pe cei rămaşi în urmă, să respecte viziunea privind „coeziunea” şi despre ştergerea „disparităţilor”.

În esenţă, tot ceea ce face România pe tăcute, după cifre, nu după vorbe, contravine spiritului european. Felul în care Guvernul împarte banii din PNNR - care a devenit o formă atroce de discriminare regională - încalcă articolele 174-178 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) legate tocmai de Coeziunea economică, socială şi teritorială: „În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a întregii Uniunii, aceasta îşi dezvoltă şi desfăşoară acţiunea care conduce la consolidarea coeziunii sale economice, sociale şi teritoriale. Uniunea urmăreşte, în special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate”.

Guvernul român a deturnat un super fond european de 30 miliarde de euro, pervertindu-l intern într-o „competiţie” între cei puternici/dezvoltaţi şi cei slabi/săraci, exact contrariul viziunii europene. La nivel european, România e beneficiara politicilor sociale şi economice de echilibrare, la nivel intern aplică regula „împărţirii africane”.

În materiul următor despre cine deţine frâiele acestui mecanism intern antieuropean şi de ce Liechtensteinul e mai vizionar decât Ardealul sau Bucureştiul.