Sistemul de impozitare perfect și legătura cu șurubul furat din fabricile comuniste

Când întrebi politicienii români care sunt principalele metode de reducere a deficitului bugetar, 99% îți vor indica, ca primă măsură, reducerea evaziunii fiscale. Foarte puțini dintre ei își dau seama că rezultatele pozitive obținute în materie de colectare prin această metodă vor fi cel mult marginale. Fenomenul este greu de controlat din punct de vedere tehnic: legislația blândă, baze de date neconectate între ele, funcționari nepregătiți sau corupți, rezistența evazioniștilor în fața regulilor. Apoi și substratul cultural are un rol extrem de important la această evoluție.

Pe timpul comunismului, erai prost dacă de la fabrică nu te întorceai măcar cu un șurub în buzunar. Acest comportament subversiv s-a menținut de-a lungul timpului, și chiar s-a amplificat. Este bine cunoscut că medicii și personalul medical sunt bine remunerați, lefurile lor depășind cu mult nivelul mediu al societății, dar cultura banilor în plic a rămas bine ancorată în mentalul colectiv și a rezistat.

Într-un context personal, fiind internat, am asistat la o scenă uluitoare. Un bărbat în vârstă, internat pentru o serie de probleme cardiace care, cel puțin prin ochii unui profan, păreau foarte grave, i-a cerut fiicei sale, care abia se putea opri din plâns, să-i lase în sertarul de la noptieră bani ca să dea la asistente și medici. Omul abia vorbea, iar din când în când transpira abundent sau se plângea că-i e prea frig în salon.

Firele acestea nevăzute care fac legătura dintre trecut și prezent, întreținute adesea de poveștile pe care le depănăm între noi, la un pahar de vorbă, la o cafea sau aiurea în tramvai, sunt mai prezente decât ne putem închipui și întrețin fenomene care, la prima vedere, par benigne, dar ele nu fac decât să amplifice o stare de lucruri extrem de dăunătoare.

Zilele trecute, un fost coleg din studenție îmi atrăgea atenția, printr-un comentariu pe Facebook, că el nu poate condamna evazioniștii. „Statul oferă atât de puțin față de contribuția noastră, încât nu merită să plătești nimic către Guvern”, îmi spunea amicul. Observația lui este până la un punct, desigur, pertinentă. Într-adevăr, o parte din taxele noastre sunt pur și simplu furate, tocate pe contracte inutile, date pe pensii speciale, pe salariile amantelor și pilele angajate la stat sau risipite pur și simplu din ignoranță și incompetență.

Discuția este însă mult mai amplă. De fapt, cred că ar fi nimerit să vorbim aici despre rolul statului în economie. Vrem un Guvern omniprezent sau unul care să asigure doar serviciile esențiale: apărare, justiție, infrastructură, sănătate și educație doar la nivel de bază? Fiindcă, în orice variantă ne-am afla, tot vom fi nevoiți să plătim o serie de taxe. Va depinde doar cuantumul lor, care va fi mai mic sau mai mare în funcție de alegere. Iar dacă alegem varianta minimală de stat, atunci trebuie să ne așteptăm să plătim suplimentar asigurări de sănătate, sau mai mult pentru educație. Varianta de acum este una dintre cele mai nefericite. Achităm taxe la stat, ni se spune că educația și sănătatea sunt gratuite, dar, în realitate, suntem nevoiți să scoatem bani din buzunar pentru servicii de o calitate superioară. De aici frustrarea și menținerea modelor culturale care te etichetează ca prost dacă nu vii acasă măcar cu un șurub.

Cert este că perpetuarea evaziunii are drept consecință șubrezirea statului, iar mirosul de sânge atrage tot soiul de prădători, fenomen care dă naștere la facțiuni paralele de putere, care preiau din atribuțiile legitime ale statului. Germenii unui astfel de comportament pot fi observați în rândul clanurilor de la noi. Acolo, puterea este deținută de un tătuc, care apoi împarte dividendele obținute după bunul plac, fără să țină cont de nimeni din jurul său. Iar acest sistem defect poate fi observat în toată splendoarea lui – cu ghilimelele de rigoare – în state ca Mexic sau Columbia. Acolo, diverșii șefi de clan fac legea, guvernul și șefii de stat sunt mai degrabă formațiuni de paie, fără nicio putere.

Evaziunea mai are și o consecință gravă pentru economie. Actorii care aleg să plătească cinstit se văd nevoiți să practice prețuri mai mari față de cei care le evită, ceea ce determină distorsiuni în jocul concurențial. Este ca și cum, la un meci de fotbal, unei echipe îi este permis să joace cu 12–13 jucători, iar celeilalte cu 11. Credeți că este corect? Raportându-ne la actualul model cultural, mă tem că răspunsul va fi unul pozitiv.

Ca să ieșim din acest cerc vicios, trebuie să stabilim un sistem echitabil și sustenabil de taxare, unul adecvat modelului social autohton, și o serie de legi clare care să determine un grad de conformare cât mai apropiat de 100%. Numai așa se poate clădi un stat puternic, unul care să determine apariția unei economii robuste și a unei democrații funcționale. Blestemul șurubului poate fi rupt. Trebuie doar să fim destul de deștepți să nu cădem în plasa unor modele care ne afundă, în final, în zone mlăștinoase.

Publicitate și alte recomandări video