Sistemul fiscal și monetar în China imperială: instituții, crize și reforme

La fel ca dinastiile anterioare, sistemul de impozitare promovat de dinastia Yuan (1271-1368) era unul extractiv, destul de agresiv cu contribuabilul, veniturile fiscale colectate de stat provenind din taxarea producției agricole (cereale) și prestarea de muncă forțată sau corvoada extinsă (yaoyi). Astfel, chinezul obișnuit putea fi distras de la muncile recurente din gospodăria sa și obligat să muncească pentru stat (construcții, transport), indiferent de anotimp. În general, taxa impusă nu depășea 10% din producția realizată de către țărani, însă, în realitate, valoarea era mult mai mare dacă se iau în considerare costurile cu colectarea, transportul și predarea mărfurilor către agenții fiscali. Se estimează că instituția fiscală a corvoadei a afectat permanent între 1%-3% dintre gospodării, acestea lucrând în diferite monopoluri ale statului (de exemplu, cel al sării). Munca acestora a fost contabilizată ca un impozit, primind în schimb o alocație de subzistență. Celelalte gospodării lucrau în ture regulate, iar în timpul perioadei de mijloc a dinastiei Ming (cca. 1424-1567), aceste servicii au fost transformate într-o taxă progresivă, utilizată pentru angajarea de muncitori care să întrețină infrastructura imperială și să realizeze diverse lucrări publice. Cu timpul, acest sistem fiscal agrar a devenit tot mai neperformant și s-a erodat din cauza incapacității statului de a colecta eficient impozitele și a corupției agenților fiscali intermediari.¹

Sub dinastia Ming (1368-1644), centralizarea a creat un stat raționalizat, dar cu puteri diminuate, care a creat condiții pentru corupție endemică și putere a elitei locale. Deși relațiile fiscale dintre centru și oficialii de rang înalt au funcționat eficient inițial, guvernele locale s-au văzut slăbite fiscal, ajungând dependente de elitele locale în furnizarea bunurilor publice (educație, sănătate, ordine publică, lucrări publice etc.). Astfel, acestea și-au pierdut mult din autonomie, influența fiind transferată acestor elite locale care acționau ca adevărați intermediari în relația cu puterea imperială, uneori chiar uzurpând-o. De asemenea, ofițerii de rang inferior, care reprezentau puterea administrativă la nivel local, au devenit din ce în ce mai influenți, nu de puține ori adoptând un comportament de rent seeking (vânătoare de rente) și spoliind avuția chinezilor în interes propriu. Acest status-quo a fost moștenit de dinastia Qing (1644-1912), care a încercat să reducă nivelul corupției prin introducerea de către împăratul Yongzheng (1722-1735) a bonusului anti-corupție (yanglian yin).²

În alte situații specifice dinastiei Ming, lipsa de eficiență și corupția instituțiilor statului în raport cu administrarea eficientă a monopolurilor de stat (sare, ceai) au implicat comercianți privați (guangshang sau comercianți-birocrați) și, ulterior, în perioada Qing, „comercianți cu nasture roșu” (hongding shangren), care proveneau exclusiv din rândul familiilor de negustori și care dețineau licențe pentru a aproviziona cu produse și mărfuri statul imperial. În unele cazuri, aceștia au devenit comercianți imperiali stabili (huangshang), beneficiind de credite cu dobândă mică și câștigând profituri stabile, tocmai datorită accesului facil la monopolurile statului. Aceste situații au demonstrat existența și funcționarea unor piețe complexe, dar dezechilibrate și controlate de către statul imperial.³

Reformele promovate de dinastia Ming au început cu instituirea sistemului lijia (1381) de către împăratul Zhu Yuanzhang, un fost țăran. Acesta presupunea acordarea de libertăți comunităților rurale autarhice, inclusiv privind aplicarea fiscalității în natură și evitarea utilizării instrumentelor monetare (auto-impozitare) și reducerea dependenței de exploatarea agresivă a latifundiarilor. Pe măsură ce economia s-a dezvoltat în secolele al XV-lea și al XVI-lea, acest sistem fiscal static a devenit perimat, complet desprins de realitate (schizofrenie fiscală), fiind necesară tranziția la Reforma Yitiaobian (Biciul Unic) (1530-1580), adaptată unei economii monetare în expansiune. Plata impozitelor în argint și simplificarea procedurii fiscale, și angajarea forței de muncă în loc de munca forțată (corvoadă) reprezentau elemente-cheie ale noii realități. Însă, odată ce surplusurile agricole din ce în ce mai mari erau transformate în numerar, tranzacțiile mai mari trebuiau să fie realizate cu șiruri de 1000 de monede de cupru (wen), un proces extrem de greoi și complicat. Acestea puteau fi ușor falsificate sau topite, ceea ce transforma procesul de colectare a impozitelor într-un coșmar. În plus, penuria de monedă a devenit o realitate de nezdruncinat. În atare situație, dinastia Yuan (mongolii) au reluat practica din timpul dinastiei Song și Jin de emitere a banilor de hârtie denominați în șiruri de 1000 wen și cu acoperire în rezerve (inclusiv cereale). Părea să fie un succes până când, la mijlocul secolului al XIV-lea, nevoia de a finanța campanii militare a condus la emiterea de monedă de hârtie în exces – adică peste nivelul stocurilor de cereale –, ceea ce a produs inflație rampantă, devalorizare brutală și rapidă a valorii monedei și neîncredere generalizată din partea populației. Astfel, în jurul anului 1356, moneda de hârtie a dinastiei Yuan a fost abandonată progresiv. Dinastia Ming a reluat procesul în 1374 odată cu lansarea Monedei de Hârtie a Marii Dinastii Ming (Baochao) sub împăratul Hongwu. Pentru a nu repeta greșeala Yuan, soluția avansată a fost, pe de o parte, folosirea argintului. Unitatea de măsură a fost denumită tael (liang) și cântărea circa 37 de grame. Spre deosebire de Occident, în China, argintul nu era bătut în monede, ci depozitat în lingouri. Atunci când se realiza o plată, argintul era cântărit la valoarea necesară și se folosea într-o sumă forfetară. Pe de altă parte, se aplica și un sistem bazat pe cupru. Valoarea de schimb a cuprului în raport cu argintul era fluctuantă, ținându-se cont de încrederea utilizatorilor în puritatea lui, de ofertă și de intervenția statului. Cu alte cuvinte, pe piață puteau să circule monede de cupru la rate de schimb diferite, în funcție de emitent. Cele mai valoroase monede au fost emise în epoca Hongwu (1368-1398). Atunci când economia creștea, valoarea monedelor de cupru se aprecia, ceea ce determina o cerere de argint în creștere pentru a putea fi convertite. În secolul al XV-lea, statul Ming a menținut interdicții stricte privind exploatarea privată a minereurilor de argint, iar creșterea puternică a cererii interne pentru acest metal a putut fi parțial satisfăcută abia în ultima parte a secolului prin importuri în special din Japonia și America de Sud. În concluzie, Baochao-ul dinastiei Ming a reprezentat un eșec similar cu cel al Yuan.⁴

Așa cum am văzut deja, până în secolul al XVI-lea, monopolul statului chinez în emiterea de monedă a eșuat. Moneda privată a reușit, doar parțial, să umple golul lăsat de lipsa monedei emise de către stat. Sub conducerea împăratului Wanli (1572-1620), s-a încercat revenirea la moneda din bronz ca etalon, însă presiunile sociale și problemele economice au împiedicat această reformă. Din cauza invaziilor manciuriene din secolul al XVII-lea, dinastia Ming a încercat să obțină venituri fiscale suplimentare pentru a acoperi deficitul fiscal, recurgând la devalorizarea monedei (inflație), operațiune care se numește senioraj. Ulterior, în timpul dinastiei Qing, deși nu poate fi vorba despre un „bimetalism paralel” clasic, pe piață circulau atât monede de bronz, necesare derulării comerțului local, cât și argint ca mijloc de tezaurizare și instrument de plăți pentru valori mari (de exemplu, în schimburi interregionale și plăți publice).⁵

Inima sus!

Referințe

¹ Zheng Yongnian & Huang Yanjie (2018). Market in State: The Political Economy of Domination in China. Cambridge University Press, Cambridge, p. 164-166.

² Ibidem, p. 166-169.

³ Ibidem, p. 169-171.

⁴ Timothy Brook (2010). The Troubled Empire. China in the Yuan and Ming Dynasties, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, p. 117-121.

⁵ Richard von Glahn (1996). Fountain of Fortune. Money and Monetary Policy in China, 1000-1700. University of California Press, Berkeley and Los Angeles, p. 246-257.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video