Sistemul mandarinatului și mințile captive. De ce a respins China creștinismul și capitalismul?

O explicație privind lipsa de interes manifestată de chinezi față de capitalism îi aparține chimistului și istoricului științei englez Joseph Needham (1900-1995). Potrivit acestuia, sistemul birocratic-feudal al Chinei tradiționale, funcțional din secolul al III-lea î.Hr. și până la începutul secolului al XX-lea, considerat unul dintre cele mai stabile modele de ordine socială din istoria umanității, a fost remarcabil prin capacitatea de a menține un status quo cultural o perioadă de timp atât de lungă. Sistemul mandarinatului a fost atât de eficient încât nu a permis să apară nici măcar mugurii vreunui sistem apropiat măcar de ceea ce am numi proto-capitalism. Acest sistem „a împiedicat ascensiunea negustorilor la putere în cadrul statului; el a limitat breslele acestora la un rol restrâns de societăți de ajutor reciproc și binefacere; a înăbușit acumularea capitalistă încă din fașă; a fost întotdeauna pregătit să impoziteze întreprinderile miniere până la disoluție și să strivească (așa cum a făcut în secolul al XV-lea, după moartea lui Zheng He) toate eforturile navigatorilor de a dezvolta comerțul maritim și expansiunea navală; și, în cele din urmă – ceea ce este cel mai semnificativ – a deturnat, timp de două mii de ani, cele mai strălucite minți din toate straturile societății către propriul său serviciu. Această ultimă funcție, luată separat, ar putea oferi o explicație tentantă și convingătoare pentru motivul pentru care sistemul feudal din Occident a putut face loc capitalismului așa cum s-a întâmplat, în timp ce feudalismul birocratic din China a continuat liniștit pe traiectoria sa prestabilită. Principiul aristocratic ereditar nu era conceput să aducă cele mai capabile minți în pozițiile de maximă putere. Atunci când mințile cele mai strălucite s-au regăsit în activități comerciale sau ca sfetnici regali – în loc să fie blocate în ierarhia rigidă a Bisericii –, zilele feudalismului occidental erau numărate. În China, dimpotrivă, faptul că administratorii erau recrutați dintre cei mai inteligenți oameni ai fiecărei generații însemna că aceștia nu provocau în rândul populației acea nemulțumire intensă față de descendenții degenerați și incompetenți ai caselor aristocratice – nemulțumire care, fără îndoială, a jucat un rol major în prăbușirea feudalismului occidental.”¹

Cu toate acestea, în realitate, lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere. Chinezii practicau descentralizarea deciziilor private cel puțin din secolul al XII-lea d.Hr. Astfel, o poveste moralizatoare și plină de tâlc, aparținând poetului și politicianului chinez Yang Wanli (1127-1206), oferă detalii importante în această direcție: „Într-un loc trăia un om bogat. Deținea 10.000 de ching de teren agricol (aceste cifre nu trebuie luate literal; povestea este fictivă și are scop moralizator) și mărfurile sale umpleau 1.000 de corăbii. El și-a câștigat averea nu prin efort propriu, ci folosindu-se de alții care lucrau pentru el. Într-o zi, cineva i-a spus: «Domnule, ai știut să aduni avere, dar nu înțelegi cum să o pui la lucru. Cele 10.000 de ching de teren îți aduc doar 5.000 de șiruri de monede pe an, iar cele 1.000 de corăbii cu bunuri doar 500 de șiruri. Asta înseamnă că tu, ca proprietar, nu obții toate profiturile, pentru că le împarți cu subalternii tăi.» Omul bogat a decis imediat să preia personal cultivarea tuturor câmpurilor sale și comerțul efectuat de corăbiile sale. În trei ani, a ajuns sărac. De ce oare, înainte, împărțea și totuși era bogat, iar mai apoi, păstrând totul pentru sine, a devenit sărac? Veniturile sale fuseseră mari, acum, erau limitate. Cheltuielile sale fuseseră înainte mici, acum, erau ruinătoare. Cum poate cineva să ia toate câștigurile din lume și să și le însușească doar pentru sine?”²

Plecând de la celebra expresie a fizicianului și filosofului scoțian Lancelot Law Whyte (1896-1972), aceea a „disocierii europene”, care semnifică tensiunea permanentă a occidentalilor de a balansa între spiritualism teologic și materialism mecanicist. Incapacitatea acestora de a găsi echilibrul între cele două fațete – una a atomismului lui Democrit, Epicur și Lucrețiu, și alta a ateismului științific – a generat conflicte iremediabile și a necesitat un mare consum de energie. Această dualitate sau schizofrenie a sufletului european s-a manifestat din plin în prezența în societate atât a puterii spirituale, cât și a celei mundane. În comparație, în societatea chineză, împăratul era deopotrivă rege și preot, iar ambivalența și contradicția prezente în gândirea europeană au fost excluse din orice scenariu. Așa se face că unitatea culturii chineze a permis încorporarea materialismului dialectic în propria philosophia perennis și a favorizat monopartidismul. Se vorbește chiar de un așa-numit partid confucianist care a condus China vreme de veacuri. Materialismul dialectic a fost acceptat cu ușurință deoarece originile sale pot fi găsite în organicismul neo-confucianist, așa cum însuși Leibniz, considerat de unii părintele materialismului dialectic european, s-a inspirat atunci când a construit propriul său sistem filosofic.³

Religia a jucat un rol esențial în incapacitatea Chinei de a rămâne hegemonul lumii. Așa cum bine observă Needham, „China a avut de mult timp san chiao, cele trei doctrine, coexistând, dar doar una dintre ele, budismul, era o religie cu adevărat orientată spre altă lume. Celelalte două, confucianismul și taoismul, erau în esență filozofii. Confucianismul a degenerat în convenționalism social, ridicându-se periodic la momente de transcendență atunci când guvernanții sau magistrații țineau ceremonii de sacrificiu în onoarea înțeleptului în wen miao sau templul confucianist pe care fiecare oraș îl are; taoismul a degenerat prin alianța cu șamanismul antic din Asia Centrală în ghicit și ocultism, cu un panteon de zei creat artificial pentru a rivaliza cu budiștii.”⁴

De asemenea, cultura chineză a respins, în istoria sa, religia creștină în formă organizată. „De patru ori în istorie i s-a oferit Chinei posibilitatea de a adopta creștinismul organizat: o dată în secolul al VIII-lea d.Hr., când au venit nestorienii sirieni; o dată în secolul al XIII-lea, când exista un arhiepiscop franciscan la Cambaluc (n.a., Peking); din nou în secolul al XVII-lea, în epoca strălucită a misiunii iezuiților; și, în cele din urmă, în secolul al XIX-lea, când rebelii Tai-Ping și-au tras o parte din inspirație dintr-o formă de protestantism. Așa cum a afirmat Antonio Banfi, acest lucru a fost o consecință necesară a structurii profund organice a moralității umaniste chineze, care nu putea privi cu altceva decât dezgust o religie ce punea un accent atât de tragic pe transcendență și, prin urmare, era inevitabil dogmatică și ecleziastică. Ceea ce au oferit iezuiții din știința modernă a fost primit cu entuziasm și, deși pentru ei contactele științifice nu erau decât un mijloc pentru un scop mai înalt, ei au reușit pe deplin să-l aclimatizeze pe Galileo și pe Harvey, dar au eșuat total în scopul lor principal: transplantarea lui Augustin (354-430) și Toma d’Aquino (1225-1274). Chinezii, cu obișnuita lor pătrundere, au văzut imediat prin pretențiile iezuiților și au realizat că știința modernă a Renașterii nu era ceva esențial occidental, ci ceva esențial nou. De asemenea, au înțeles că aceasta nu avea nimic intrinsec de-a face cu creștinismul. Religia și teologia Europei nu puteau fi considerate doctrine „superioare”; ele se dezvoltaseră, fără îndoială, în aceeași civilizație ca și știința modernă, dar era vorba despre o contiguitate istorică accidentală, nu despre o relație de cauzalitate necesară.”⁵

Confucianismul, deși esențialmente umanist, nu prezenta vreun interes pentru știință, descurajând orice inițiativă de cunoaștere a lumii materiale. Viza, cu predilecție, justiția și ordinea socială. Acest lucru a stimulat o polemică avidă cu numeroși filosofi taoiști, precum Lao Tzu și Zhuangzi (Chuang-tzu), adepți ai științei. Taoiștii considerau, asemenea epicurienilor și a ataraxiei lor, că pentru a atinge o stare de claritate și liniște a minții și de protecție împotriva fricii este nevoie de izolare pentru a contempla, înțelege și controla Natura. În plus, pentru a obține o nemurire materială practicau numeroase experimente științifice cu medicamente și diete. Din această curiozitate neobosită, din căutarea de sensuri și cunoașterea acestora, s-a născut alchimia, precursoarea chimiei moderne.⁶

Inima sus!

Bibliografie

¹ Joseph Needham (1979). Within the Four Seas. The Dialogue of East and West. University of Toronto Press, Toronto, p. 34-35.

² Mark Elvin (1973). The Pattern of the Chinese Past. Stanford University Press, Stanford, p. 173.

³ Joseph Needham (1979). Within the Four Seas. The Dialogue of East and West. University of Toronto Press, Toronto, p. 68-72.

⁴ Ibidem, p. 89.

⁵ Ibidem, p. 76-77.

⁶ Ibidem, p. 91.

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video