În dicţionarele limbii române, şmecherul e înfăţişat în tonuri admirative. E abil, dibace, dezgheţat, isteţ, e un meseriaş cu cel puţin o clasă deasupra blegomanilor pe care-i fraiereşte. În uzul colocvial şi argotic, şmecheria e văzută ca o scară. Pe treptele de jos ale acestei scări vieţuiesc şmecheraşii nu cu mult diferiţi de gâştele pe care le jumulesc, iar pe treapta cea mai de sus stau greii, jupânii, superşmecherii ajunşi, conectaţi şi cu relaţii, adică „băieţii dăştepţi”.

Aşa e lumea, ca o scară, unii urcă, alţii coboară, zice o vorbă în care se conservă rămăşiţele unui vechi filon sapienţial creştin asupra virtuţilor şi slăbiciunilor omeneşti. Nu încape vorbă, au şi fraierii scara lor, dar aia e cu susu-n jos. Unde altundeva decât în susul josului să împărăţească şi fraierul fraierilor? Pe de altă parte, nici Sf. Ioan Scărarul nu i-ar fi trecut prin gând că poate fi atâta îmbulzeală pe scara şmecheriei! Azi, când toată lumea vrea să aibă măcar o diplomă sau un certificat de şmecher („Că doar n-oi fi eu ultimul fraier!”), merită, stimaţi cititori, să ne întrebăm, mai mult în glumă decât în serios, prin ce semne estivale se deosebesc şmecherii de fraieri?

*

Când aştepţi unda verde la semafor înţelegi că eşti de pe cealaltă scară atunci când, în faţa ta, se insinuează un pilot de curse care se scuză din avarii şi care îţi lansează, drept mulţumire, nişte noxe în habitaclu. Şi tot la semafor înţelegi că evoluţia prin selecţie naturală şi teleologia nu au numitor comun ori de câte ori pe orbita vieţii tale se plasează câte unul care nu se poate abţine să nu claxoneze!

*

Dacă te afli în trafic, va exista întotdeauna cel puţin un individ care va executa una din următoarele şmecherii: 1) cu o mână se va ţine de telefonul mobil, iar cu cealaltă va gesticula amplu şi relaxat; 2) îţi va tăia calea, că doar n-o să frâneze el!; 3) te va depăşi pe linie continuă sau îţi va semnala, insistent, cu faza mare, că nu e tocmai în regulă să te deplasezi cu viteza legală. Ce, eşti fraier?

*

În mijloacele de transport în comun, şmecherii se recunosc întotdeauna după miros. Aceeaşi acută şi aromatică impresiune o capeţi vara şi în supermarketuri.

*

În caz că trebuie să schimbi, Doamne fereşte!, vreun act de identitate, aşteaptă, mai bine, să dea gerul! Cam pe-atunci intră şmecherii în hibernare şi astfel poţi şi tu să-ţi vezi de măruntele neajunsuri administrative ale vieţii tale. Totuşi, dacă eşti presat să rezolvi urgent problema actelor de stare civilă, spune că tu eşti adevăratul Călin Popescu Tăriceanu! Cică şmecheria asta deschide, ca un şperaclu, orice uşă!

*

Dacă te duci la restaurant cu familia şi cu prietenii, mai ales când te afli în concediu pe litoral, să ştii că eşti luat de fraier când până şi chelnerul se uită lung şi cu milă la tine în timp ce tot aştepţi să-ţi aducă cineva un meniu. După o vreme, te cam prinzi şi tu că e ceva în neregulă!

*

Pentru că tot am pomenit de localurile de pe litoralul românesc, n-ar fi rău de ţinut minte că numai fraierii îşi pot închipui că mâncarea estivală e într-adevăr gătită din produse care au fost cândva naturale. Litoralul românesc a devenit, de vreo câţiva ani, cel mai grandios bazar de fast-food din lume. Tot la noi s-a născut şi un concept nou de scary food, mâncare care te bagă în sperieţi! Sau în boale!

*

Cea mai mare mulţumire a şmecherului care te cazează sau te ospătează e să te prostească şi să-ţi ia banii! Arta îmbrobodirii clientului e strategia de marketing cea mai răspândită atât la munte, cât şi la mare. În bună parte, serviciile turistice româneşti reflectă maxima „Clientul nostru, gâsca noastră!”.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi