Snagov vs. Kent – o poveste plină de savoare din vremea sesiunilor studențești ieșene de altădată

„Bătrâne”, îmi spuse, la un moment dat, foarte trist, prietenul meu din copilărie, inginerul mecanic (profesor politehnist reputat) Melaniu Precară, la o cafea, „mereu am fost un ins cu percepție slabă pentru subtilități de limbaj, comportament și chiar conduită socială în general. Un obtuz, un calcă-în-străchini, un cap-pătrat, mai pe românește. Și acum mă macină, de exemplu, o amintire sumbră din studenție. În episodul respectiv, am dat, te rog să mă crezi, măsura întreagă a inadecvării mele la realitate. Era prin 1988, către sfârșitul agonic al comunismului, în sesiunea de iarnă din ianuarie.

Zi de duminică, dimineață cu zăpadă, frate, până la brâu, nu vedeai țipenie de om ori utilaj, părea să fi venit glaciațiunea. Aveam examen oral la Mecanică Teoretică. Am ajuns, cu chiu cu vai, în clădirea unde fuseserăm programați, plin de promoroacă. Am fost un student bun, așa că, împins adică de la spate de ceilalți, am intrat primul. Mă pregătisem și, în plus, proful mă știa de la laboratoare. Mi-a dat zece fără probleme. N-am apucat totuși să-mi savurez victoria pe coridor, unde colegii mă înconjuraseră (plutea o îngrijorare legitimă în aer: Satrap, cum îi spuneam noi titularului cursului în cauză, nu prea tolera mediocritatea și, prin urmare, la el, ori străluceai și primeai zece, ori picai direct, nu mergea cu jumătăți de măsură).

Profesorul a ieșit din sală după mine și mi-a zis: ‘Melaniule, dacă tot ai scăpat tu de emoții, uite, ține aici douăzeci și unu de lei și mergi de-mi cumpără un pachet de Snagov!‘ ‘Sigur dom’ profesor!‘ am răspuns, plecând deîndată, în privirile – subit luminate, am avut senzația – ale colegilor. Lumea mă vedea, cu siguranță, ca pe un erou. Imaginează-ți, dragul meu, că am ieșit, candid, în nămeții cât casa, duminică, în amurg de epocă ceaușistă, să cumpăr țigări!”

„Polul Nord”, continuă el, „infern alb, urgie meteorologică, declin existențial. Sunt convins că, și dacă aș fi găsit un chioșc cu activitate ori o tutungerie deschisă și s-ar fi dibuit un pachet cu mult râvnitul Snagov pe acolo, vânzătorii tot nu mi l-ar fi vândut, ca sancțiune pentru absurditatea unei asemenea solicitări, într-o astfel de dimineață. Oricum, un statistician serios ar fi putut calcula mai multe șanse pentru mine să întâlnesc un pinguin, un urs polar sau mai degrabă un eschimos decât un comerciant de tabac. În idioțenia mea proverbială, m-am învârtit haotic un ceas și ceva până să trag concluzia rațională că nu se putea procura Snagov și pace!

M-am întors la școală – alb ca un om de zăpadă –, am intrat în sală la Satrap și i-am pus banii pe masă, observând isteț: ‘Nu e nimic deschis, dom‘ profesor, îmi pare rău!‘ Omul s-a uitat la mine ca la un extraterestru, fără să comenteze. Afară însă colegii m-au luat, exasperați, în șuturi… Rememorez și acum câteva dintre apelativele revărsate atunci, brutal, asupra mea: vacă nebună, marțafoi oligofren și curman nefericit. Se pare că nu înțelesesem un lucru elementar – Satrap mă trimisese de fapt, elegant, să cumpăr un pachet de Kent de la studenții africani ori arabi din cămin (cămin situat, într-adevăr, foarte aproape de incinta examinării), iar eu hălăduisem, într-un caraghioslâc inegalabil, prin zăpadă, după Snagov! În absența mea, studenții strânseseră deja banii pentru Kent, așteptându-mă, cu limba scoasă de tensiune, ca să poată intra și ei la examen… Inutil să-ți descriu ce a urmat. Doi și trei pe bandă rulantă, icnete și gemete de suferință, mai ceva ca vaietele de sub talpa iadului. Le mai aud și astăzi, în coșmaruri prelungi, din care nu mă pot trezi…”

„Așa am ținut-o, din acel moment, toată viața. Să-ți povestesc oare despre scena de la Amsterdam cu vecina de palier, o thailandeză amețitor de frumoasă, care a venit la ușa garsonierei mele pentru a-mi oferi o cireașă mare și roșie? Eu, ca un hămesit, am înșfăcat-o și am halit-o dintr-o răsuflare, strigându-i bietei fete: ‘Zis iz a zeri gut ceri, madam! Senc iu!‘ Mă mir că nu am încercat să-i scuip și sâmburașul în palmă, pe când se retrăgea speriată, făcând plecăciuni până la pământ! Mai târziu, am citit, bineînțeles, că, în cultura lor, o cireașă dăruită de o femeie unui bărbat echivalează cu o declarație de dragoste… Să-ți mai spun despre doctorița căreia i-am dus flori și care m-a întrebat: ‘Credeți cumva că eu beau polen?‘? Eu i-am răspuns precum marii și incorigibilii nătărăi: ‘Din câte știu, polenul se mănâncă, nu se bea!‘ Sau despre șefa mea care mi-a zis, deunăzi, netam-nesam: ‘Sunt bătrână și urâtă, dar tot mai pot ține un speech electrizant în fața întregului departament!‘ ‘Sigur că puteți‘, i-am replicat, ‘fizicul nu contează!‘… Of, of, of!…‘”

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video