Şpaga şi specificul naţional

Am scris acum câţiva ani un articol despre un pamflet al lui Ştefan Zeletin, care nu şi-a pierdut actualitatea. Nici pamfletul, nici articolul meu. Tocmai de aceea decupez câte ceva din el.

Se derulează, nu de azi, de ieri, pe diferite canale media, o campanie care ar avea menirea să trezească simţul dreptăţii în omul de rând: "Nu da şpagă!" Uşor de spus, dar altfel te loveşti la tot pasul de această… necesitate; la noi e de la sine înţeles că, în anumite situaţii, o mică sau, după gravitatea problemei, o mai mare atenţie poate deschide destule uşi sau poate câştiga bunăvoinţa celui de care ai nevoie. O ştim cu toţii, se dă şpagă în spitale, se dă şpagă la examene, se dă şpagă la poliţie, la tribunal, poştaşului care-ţi aduce pensia, se dă spagă la orice ghişeu. Indiferent de situaţie, indiferent de context, şpaga este binevenită. Un portar trebuie "atins", "sensibilizat", un ministru la fel. Doar că diferă "greutatea" atenţiei. Nu mai deranjează, nu mai pare nimic ieşit din comun. Am ajuns să nici nu ne mai revoltăm, să acceptăm ca pe ceva firesc acest obicei, care devine tradiţie; poate că este "tradiţia" la care ţinem cel mai mult şi la care nu vrem să renunţăm în ruptul capului în Uniunea Europeană. Doar ea ne individualizează printre celelalte culturi… Am putea, mă gândesc cu amărăciune, să introducem şpaga/ mita/ atenţia/ şperţul/ mâzda/ bacşişul/ peşcheşul/ ploconul/ ruşfetul/ uiumul (terminologia e generoasă) în patrimoniul imaterial protejat de UNESCO (doar este obicei naţional, parte a identităţii noastre, nu?). 

Ei bine, lucrurile nu sunt deloc de dată recentă. Nu cred că asta ne poate consola, dar avem dovezi ale acestei cutume împământenite fără drept de apel la noi.

Am să mă refer la o scriere a unui mare sociolog, interzis sub comunişti, Ştefan Zeletin. Pe lângă tratatele sale frecventabile până astăzi, Burghezia română sau Neoliberalismul, cărturarul a mai scris şi un text redus, cu alură pamfletară, intitulat Din Ţara măgarilor. Însemnări. Cărticica a apărut în 1916, când naţionalismul nostru de paradă era mai vârtos decât oricând. Autorul a devenit imediat ţinta predilectă a majorităţii gazetelor autohtone, fiind înfierat ca un trădător. Nu e greu să îţi dai seama cine sunt măgarii care îşi perfecţionează cu atâta seninătate arta disimulării măgăriei. Trec peste amănunte, mă opresc asupra unui capitol care ne interesează acum. Sub titlul Caracterul naţional al măgarilor, sociologul aduce în discuţie străvechiul obicei care nu ne dă pace nici astăzi: şpaga. Explicaţia? O redau, dintr-o pornire vindicativă: "El e nedestoinic, sărmanul măgar, de faptă dezinteresată, de cavalerism şi bravură, de vitejie pentru ea însăşi. Scurt, el nu e în stare a săvârşi frumosul pentru frumos. (…) Laş, nepăsător, mucegăit de putred la conştiinţă, urechiatul are nevoie de o pârghie care să-l scoată din nesimţirea sa şi să-l pună în mişcare. Dar care e această perlă fermecată, a cărei magică licărire e în stare să scoată chiar şi pe măgar din laşitatea sa înnăscută şi să-l hotărască la faptă? Ea se numeşte bacşiş". Ei, da, nimic nou sub soare… Continuă Zeletin, punând parcă un diagnostic prezentului nostru: "Fără bacşiş nu e chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului". Îmi amintesc cât de miraţi erau investitorii străini, nu cu multă vreme în urmă, de modul în care totul se rezolvă, ca prin minune, în România: ungi pe cine trebuie şi gata, nu mai contează nici legile, nici evidenţa însăşi. Dar erau miraţi şi de cât de uşor se lasă cumpăraţi mai marii noştri.

Altfel, în Ţara măgarilor a lui Ştefan Zeletin, care e şi a noastră, imnul naţional era unul cât se poate de grăitor. Parodia unui celebru poem al lui Coşbuc ar fi aptă să dea în vileag ceea ce ar reprezenta "caracterul naţional" al nostru. Dacă tot m-am apucat, am să citez şi acest text; nu de alta, dar el a rămas dureros de actual şi merită promovat: "Ascult-aici, bulgar spurcat,/ Să nu-ţi mai râzi de noi făţiş!/ În schimb de tot ce folosişi/ C-am stat cu braţele cruciş/ Cât timp în lupt-ai asudat,/ Noi vrem bacşiş!// (…) Vor şti străinii toţi de noi,/ Că-s sfinte cele ce-auzişi:/ Ţinem la datină morţiş!/ Răbdăm ocări de orice soi,/ Chiar ham de cal şi jug de boi,/ Dar vrem bacşiş!// Să nu dea Sfântul cum dorişi,/ Să vrem noi sânge, nu bacşiş!/ Când nu vom mai putea răbda/ Cu praji şi ceapă-n noi de-ai da/ Hristos să fii, nu vei scăpa/ Nici în tufiş!// Ne vom căli copita-n foc,/ Ţi-om da la cap cu-al ei tăiş,/ Ţi-om da în cap, în curmeziş,/ Şi mintea ţi-o veni la loc/ De-i şti de-acum – că nu e joc -/ Să dai bacşiş!"

Nu aţi avut niciodată impresia că vreun funcţionar sau vreun medic sau vreun politician v-ar interpreta, galeş, această canţonetă naţională?

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video