Spanacul, bicicleta și șpalturile și alte amintiri despre Emil Brumaru

Veneam din direcții diferite. Emil Brumaru din Piața Unirii, din blocul Plombă, unde locuia împreună cu părinții, cu Andreea și Tamara, iar eu din zona Gării.

Brumaru venea la slujbă, cel puțin primăvara, cu geanta burdușită de spanac, de mărar și de urzici, achiziționate de la Piața Sfântu Spiridon, ce se afla la câțiva pași de redacție, iar eu apăream, călare pe o bicicleta mea Ucraina pe care o duceam mai întâi în curte, apoi intram cu ea în imobil cărând-o pe scările înguste, și căutând un loc pe hol unde s-o așez mai bine, tocmai ca redactorii ce aveau să vină mai târziu la slujbă să nu se împiedice de ea.

Când vedea bicicleta, Emil Brumaru exploda. Bicicleta mea îi stătea, nu știu de ce, în gât.  Ca să dezamorsez de la început situația, cunoscând firea anxioasă a lui Emil, cream o mică diversiune, inventând un subiect de discuție menit să-i abată  atenția lui Brumaru în altă parte. Uneori strategia îmi reușea, alteori nu reușeam decât să-i stârnesc și mai mult suspiciunea și atunci izbucnea între noi o ceartă de neoprit, ce se stingea însă repede, la Corso.  Acum văzându-i geanta burdușită cu verdețuri, printre care se aflau și câteva reviste și ziare, dar și cărți polițiste și manuscrise, l-am întrebat la ce-i folosește spanacul și mărarul. Voia cumva poetul să-și fortifice mușchii precum Popeye Marinarul? Credea, cumva, Emil Brumaru că mâncând spanac o să i se umfle mușchii creierului și o să scrie mai bine poezie?

Chiar dacă se obișnuise cu felul meu de-a fi și cu întrebările puse în doi peri, cu scopul de a-l scoate din țâțâni, fapt care, se dovedea a nu fi întotdeauna prea ușor; Emil Brumaru mă privea perplex, neștiind pe moment ce să-mi răspundă. Deși era cârcotaș din fire și se enerva la orice fleac, poetul se ferea de dispute, nemulțumirile și le manifesta pe la colțuri, cârtind ba despre una, ba despre alta, ferindu-se să stârnească discuții aprinse sau să toarne gaz pe foc. Eu însă aveam o altă fire, și când începeam o conversație, n-o lăsam să se desfășoare în voia ei cea bună, ci o împingeam lucrurile spre limitele absurdului, fapt care mă făcea să fiu nu doar un interlocutor incomod, ci unul ce despica mereu firul în patru, fără să ajungă vreodată la o concluzie anume. Văzând că Emil nu răspunde la provocarea mea, am apăsat pedala cu spanacul și mai mult:

-Stii, dragă Emil, i-am zis, mitul acesta cu spanacul care îți dă puteri supranaturale s-a născut dintr-o simplă greșeală de tipar, datorată neatenție unor corectori. De fapt, spanacul conține de 10 ori mai puțin fier și magneziu decât apare în reclamele filmelor cu Popeye Marianrul. Și noi, suntem corectori, am adăugat apoi, bătându-l prietenește pe umăr. Ne scapă multe greșeli, inclusiv cele legate de numele lui Ceaușescu. Care-i și el, dacă stăm să ne gândim mai bine, un fel de Popeye Marinarul, ce-și umflă mușchii sub cămașă, dar tremură atunci când Elena îi face câte o observație, chemându-l să-i încheie sutienul în alcov. Nu e de mirare, deci, că ne scapă greșeli la corectură. Urmărim prea multe desene animate, gândul ne fuge la fel de fel de imagini, și atunci cum vrei să fim atenți la rândurile pe care le avem în fața ochilor?!

Lui Emil Brumaru nu-i făcea plăcerea când îi aminteam de pasiunea sa pentru benzi și filme cu desene animate. Aveam, aici, la acest capitol, discuții contradictorii, plecând de la rățoiul Donald, Bugs Bunney și ajungând la Popeye Marinarul, Olivia și Bluto. Dar știind pasiunea sa, eu insistam marșând mereu pe acest subiect. Ajunsesem, la un moment dat, să-l compar și pe Brumaru cu rățoiul Donald, cu Mickey Mouse sau cu Popeye, iar pe iubita sa Tamara, care-l ținea sub papuc, cu Olivia Oil, dar, vai, și cu Elena Ceaușescu. Ce-i drept, comparația cu Elena Ceaușescu era forțată. Tamara era o ființă plină de farmec și de hachițe, care-l punea pe jar pe autorul Dulapului îndrăgostit, făcându-l să-i dedice cât mai multe poezii, pe când Elena Ceaușescu era o ființă insipidă, lipsită de orice farmec feminin. Cum de reușise să-l îmbrobodească pe Ceaușescu, care nu ieșea de sub cuvântul ei, nu-mi dau seama. Apelase la farmece, la vrăji?  Tamara făcea și ea vrăji, ghicea  și în tarot, iar noaptea pleca deseori pe coclauri să se întâlnească cu tot felul de spirite și să culeagă, pe întuneric, ierburi vindecătoare. Dar nu prin farmece îl ținea legat pe Emil Brumaru lângă ea Tamara, la mijloc era o poveste de iubire, cum rar s-a auzit.

-Dragă Emil, îi spuneam, pierzi prea mult timp urmărind desene animate. Din pricina aceasta nu mai deosebești realitatea de ficțiune. În poezia ta apar foarte multe brizbizuri. Prea mult mărar, prea multă catifea, prea mulți melci, prea mulți crini și prea multă rouă. Ce-i drept, spanacul nu apare, și aceasta fiindcă te ferești să deconspiri sursa inspirațiunii tale, care sunt desenele animate…

-Dar sursa inspirațiunii tale care-i, Noul sau Vechiul Testament? răbufnea Brumaru. Cât în privința greșelilor, adăuga el plin de obidă, lucrurile sunt cât se poate de clare. Ție-ți scapă greșelile, mie nu. Din cauza ta am să-mi pierd împuțita asta de slujbă de la Convorbiri, care văd că deja îmi iese pe ochi. Până la urmă o să ne dea afară.

-Și ce dacă o să ne dea afară? replicam eu.  O să fim mai fericiți… M-am săturat de șpalturile astea ca de mere pădurețe. Până și noaptea îmi apar în vis sub forma unor palimpseste acoperite de flăcări în care numele tovarășului scris de la dreapta la stânga arde în vălvătăi…

– Te-ai săturat, dar ele încă nu s-au saturat de tine, replica Emil. O să ne urmărească literele astea până și în lumea de apoi.

-Păi, dacă-i așa, dacă o să ne dea tovarășii  afară și vom fi mai feriți. Vom scăpa măcar de coșmarurile ce ne bântuie noapte de noapte..

– Fericiți pe dracu. Prefer să am coșmaruri decât să ajung din nou șomer. Să văd cu ce-ți vei plăti întreținerea. Și berea de la Corso…

-Mă duc destul de rar la Corso, îi răspundeam. Tu însă te duci mai des și mai faci și cinste…

-La Corso eu beau Stalicinaia, replica poetul.

Într-adevăr, așa era, ajungând la Corso, după ce buchiseam la corectură, Emil evita berea, care-l balona. Îi comanda doamnei Ivanov, barmanița care locuia în același bloc cu el, câte zece votci mici, aduse în niște păhăruțe speciale, pe care el le desfășura sub formă de potcoavă în fața lui, formând un fel de evantai. De fiecare dată după ce golea câte un păhăruț, sufla în el, scoțând sunete ciudate. Golind mereu păhăruțele, Emil visa să compună o melodie care să exprime atât starea sa de degringoladă, cât și abisul în care-l împingeau dragostea față de Tamara, dar și poezia sa. După ce termina prima tranșă de votculițe, Brumaru mai comanda o tură. Totuși, nu bea singur toate votcile. Îl ajuta poetul Dan Giosu, care se înfățișa la cârciuma imediat ce apărea Brumaru.

Dan Giosu avea un simț aparte. Simțea de la o poștă unde se află Emil Brumaru sau un alt amic pe care-l putea tapa de bani, și,  imediat ce luai loc la masă, apărea și el ca din pământ. Puteai să-i zici ceva? Și chiar dacă i-ai fi zis, Dan Giosu ar fi rămas nemișcat la locul său, prefăcându-se că nu înțelege indispoziția și disconfortul tău creat de prezența sa la aceeași masă, tratând incidentul ca pe o glumă. Ba, mai mult decât atât, te făcea să înțelegi faptul că dacă se așeza la masa ta și bea pe socoteala ta, cerând și un împrumut destul de consistent la sfârșitul festinului, îți făcea o favoare. Chiar dacă în perioada anilor optzeci, Emil Brumaru era un poet cunoscut în lumea noastră literară, iar Dan Giosu abia dacă reușise să publice câteva poezii în Cronica, adevăratul maestru se considera a fi el.  Brumaru era doar un simplu discipol al lui Dan Giosu. Asupra acestui fapt nu exista nici o îndoială.

În fine, trebuie să spun că, într-adevăr, pentru Emil Brumaru Dan Giosu devenise un companion indispensabil. Deși Dan Giosu era destul de arogant, Brumaru îl tolera și-l cultiva, trimițându-i versurile la diverse cunoștințe și reviste literare.

Uneori Dan Giosu venea înaintea lui Emil la Corso și-l aștepta.

Emil era destul de generos cu prietenul său mult mai tânăr. Deși avea doar o jumătate de salariu de corector, cu banii se descurca destul de ușor. Nu l-am auzit niciodată să fie în criză. Pentru mine faptul acesta era o enigmă. De unde avea, totuși, atâția bani Emil Brumaru? Toca pensia lui tacă-său, care fusese impiegat la CFR sau avea bani puși la saltea de pe vremea când era medic la Dolhasca?  Mărturisesc că nu l-am întrebat și nici nu am profitat de pe urma generozității sale. După cum nu l-am întrebat de ce preferă să stea zile întregi la cârciumă și se duce decât seara târziu acasă unde-l aștepta Tamara? Ceva îl apăsa. Emil trăia o dramă, înecându-și necazul în alcool. I-am respectat intimitatea. Nu l-am întrebat din ce cauză e nemulțumit. Generozitatea sa față de Giosu era, probabil, tot o formă de ieșire din depresie în care se afla. În ce mă privește, deși ajunsesem să fim amici buni, eu întotdeauna mi-am plătit singur consumația și nu am pus prea multe întrebări legate de existența sa. La fel a făcut și el. Alții însă erau indiscreți.

Bicicleta mea, totuși, îl scotea din sărite pe Emil, care își ieșea din țâțânii de fiecare dată când o așezam rezemată de birou. Ceea ce-l enerva, erau coarnele. Nu le putea suporta. Îl vedeam cum fierbe, cum face aproape spume la gură, căutând să-și mascheze cât mai bine enervarea, prefăcându-se că e absorbit cu totul de șpalturile revistei pe care le corectam împreună.

Mai întâi Emil, care era mult mai atent decât mine, citea cu vocea tare textul pe care-l corectam, iar eu urmăream cu creionul silabisind în gând fiecare cuvânt. Când găseam câte o greșeală, corectam. După ce parcurgeam textele, schimbam rolurile. Eu buchiseam cu voce tare, rostind rar, și ușor cântat, cuvintele, iar Emil le urmărea parcurând cu creionul fiecare cuvânt de pe pagina sa de corectură. Buchiseam astfel, până ne tâmpeam. Atunci fără să-și mai poată stăpâni nervii, Emil sărea de pe scaunul său, apuca de coarne bicicleta și o scotea pe hol. De câteva ori, enervându-se, Emil Brumaru a plecat val-vârtej  pe holurile redacției, a deschis împingând cu piciorul ușa de la balcon, amenințând că îmi aruncă bicicleta în stradă. În ultima clipă însă intervenea ceva sau cineva. De obicei, ieșea în grabă secretara redactorului șef Corneliu Sturzu și-i smulgea vehiculul din mâini. Sau ieșea chiar însuși poetul Corneliu Sturzu, și-l soma cu o voce blândă pe Emil să-mi lase bicicleta în pace. Sau chiar însuși Emil Brumaru, trezindu-se parcă din transă, cobora bicicleta de pe umerii săi și, după ce-și făcea de trei ori semnul crucii,  o aducea spășit și o punea la loc. Continuam să corectăm șpalturile trecând în tăcere peste incident. Liniștea aceasta nu dura însă mult. Citind șpalturile, ne enervam din nou. Din pricina stresului și a nerăbdării, ne certam deseori pentru o virgulă.

Emil îmi spunea: „Vezi, Nichita, virgula asta nu e bine pusă aici. ”E bine pusă și răpusă, Emil, îi răspundeam. Ba chiar mai mult decât atât, pe lângă virgula asta ar mai merge încă o virgulă, urmata de un punct sau două.” „Tu ești punctul, răspundea Emil. Ba, mai degrabă o virgula”, adăuga el . „Tu ești virgula, replicam eu. Ai ceva mai multe componente feminine decât mine.” Auzind asta, în semn de protest, Emil izbea cu pumnul răvășind șpalturile aflate pe birou, apoi izbucnea în plâns. „Am corectat destul azi, conchidea el. Hai să ne strângem lucrurile și să ne răcorim…” „Unde?” „Cum, unde? La Corso. ”Și cu bicicleta ce fac?” „Las-o aici, sprijinită de birou. Să vegheze șpalturile.”

Ce vremuri!

Așa ne tachinam.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video