Spaţiul sacru (1)

De arh. Ionel OANCEA

sâmbătă, 17 februarie 2024, 02:51

1 MIN

Toată arhitectura este sacră de la început, un sacru comunitar. „Progresul” în arta spaţiului a însemnat, înseamnă, atomizarea acestui sacru, transformarea lui în estetică individualizată, orgolioasă. În lipsa fundamentului cultural comun, creatorii de spaţii şi proprietarii acestora sunt, astăzi, în ipostaza absurdă a dialogului între surzi şi orbi.

Aşa cum am putut observa, locuinţa tradiţională românească are odaia de curat consacrată icoanei, lăzilor cu zestre şi oaspeţilor. Este o tradiţie care poate fi pusă în relaţie cu începutul creştinismului din perioada lui ilegală, când liturghiile aveau loc în camera construită în acest scop în prelungirea casei. Biserica la români este casa lui Dumnezeu, locuinţa Sfintei Treimi, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. Adică icoana completă şi complexă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Când anume a apărut această icoană în spaţiul românesc, este o întrebare fără răspuns precis. Fenomenul poate fi, totuşi, conturat cu suficientă rigoare logico-istorică. În primul rând se ştie de călătoriile misionare din secolul I, ale Sfântului Apostol Pavel în Balcani, inclusiv în partea de nord, în Macedonia. În acelaşi secol, surse istorice şi tradiţii vorbesc de călătoria misionară a Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea de astăzi. În al doilea rând, după cucerirea Daciei de către romani, aproape două secole a existat un aflux intens de colonişti, militari şi negustori, cu siguranţă, creştini. Bisericile au putut să apară după edictul lui Constantin cel Mare din 313. Şi au apărut destul de multe biserici de zid pe actualul teritoriu al României, mai ales în Dobrogea.

Au urmat perioade cu influenţă qvasipermanentă a Imperiului Bizantin la nord de Dunăre. Prima mare fractură a fost năvala slavilor păgâni în secolul VI. Ei au dislocat practic romanitatea din imperiu în timp ce o parte din ei au rămas pe teritoriile fostei Dacii. Abia după această traumă au început să apară formaţiuni statale creştine capabile, mai ales în centrele voievodale, să construiască biserici de zid. Nu mi-am propus să redau aici istoria arhitecturii bisericeşti. Mi-am propus în schimb să fac o încercare, o schiţă de poetică a arhitecturii sacre. Dar şi acest domeniu vast, dificil captivant, îl voi restrânge în limitele relaţiei de principiu între materialul de bază utilizat în construirea bisericii şi semnificaţia spaţiului sacru.

Trebuie să afirmăm cu sinceritate că arhitectura ortodoxă din ultimii 35 de ani este, în marea ei majoritate suferindă, în sensul că este departe de valoarea patrimoniului moştenit. Cauza e simplă, secularizarea societăţii. În şcolile de arhitectură nu s-a studiat în perioada comunistă şi nu se studiază serios, în zilele noastre, arhitectura sacră. Astfel spus, majoritatea arhitecţilor nu au competenţe orientate spre dialogul, spre comunicarea, comuniunea cu clerul ortodox. Aproape în aceeaşi măsură clerul nu este pregătit să înţeleagă în specificitatea lui fenomenul de arhitectură. Dar nici aceasta nu este problema pe care vreau să o pun în discuţie. Sunt interesat de ce poate fi relevant în înţelegerea arhitecturii sacre. Este vorba de simbolismul şi poetica materialului de construire în configurarea spaţiului liturgic atât de bine şi profund determinat de tradiţie.

Ne putem imagina perioade lungi de timp din istoria noastră în care comunităţile creştine nu au putut construi biserici de zid. Civilizaţia noastră rurală este o civilizaţie a lemnului prin urmare s-au construit biserici din lemn. Intrăm într-o lume fascinantă de creativitate specifică.

Biserica de lemn din Budeşti Josani, patrimoniu mondial UNESCO

Lemnul a fost materialul la îndemână pentru a construi case, biserici, anexe gospodăreşti, mobilă, unelte, troiţe. O veritabilă şi valoroasă civilizaţie a lemnului dispărută sau în curs de dispariţie. Frumuseţea ei atât de potrivită sufletului românesc mai poate fi admirată în muzee şi, din păcate, în puţine zone etnografice.

Transpunerea arhitecturii de zid din Bizanţ în arhitectura de lemn necesită, la început, simplificări, corectări, interpretări până când meşterul, impulsionat de calităţile specifice lemnului, găseşte forme noi, cu expresivitate proprie, diferite de cele de zid, dar ortodoxe în duhul lor.

Pădurea, arborele, lemnul sunt în lume înaintea omului. Prin urmare, poetica, simbolistica lemnului de brad, stejar, frasin, ulm, alun, nuc, măr, tei sunt intime vieţii individuale şi comunitare, întrucât lemnul este un material cu povestea lui specifică fiecărei comunităţi, caracterizat prin proprietăţi deosebite. Structural, lemnul este rezistent atât la forţele de întindere, cât şi de compresiune, este cald, foarte bun termoizolant şi bine, cu talent, pus în operă, deosebit de frumos în multitudinea lui de esenţe şi culori diferite, suficient de rezistent la uzură încât să dureze în timp şi să modeleze memoria comunităţi.

Biserica de lemn din Deseşti, patrimoniu mondial UNESCO

În aceste condiţii, având în vedere mulţimea, mărimea şi densitatea pădurilor din vechime, şi astăzi pe terioriul României mai sunt păduri virgine, este de înţeles originalitatea, frumuseţea bisericilor de lemn ale căror volumetrie şi imagine sunt rezultatul calităţilor intrinseci ale lemnului şi al tradiţiei construirii în lemn, al talentului meşterilor care au învăţat meserie din tată în fiu.

Este important că această arhitectură nouă raportată la bisericile de zid inspiratoare a putut căpăta un caracter total diferit de tradiţia momentului, printr-o logică de construcţie fără cusur. Bisericile de lemn au renunţat la cupolele pe naos, turnul clopotniţă, un semn al sacrului vizibil de la distanţă şi permiţând în acelaşi timp sunetelor să se facă auzite din depărtării, este realizat la intrare, într-o formă extrem de zveltă. Acoperişul din şiţă trebuie făcut cu pante repezi astfel încât apa de ploaie, zăpada să fie eliminate cât mai repede.

În concluzie, nevoile simbolice şi funcţionale au condus la realizarea arhitecturii sacre diferită de arhitectura bizantină. Întrebarea este: ar putea fi acceptat astăzi un fenomen de creaţie similar în situaţia utilizării unui material diferit de zidăria de piatră sau cărămidă?