Spectacolul excelenţei muzicale la Iaşi (IV). „Trubadurul” (Premieră 2)

Baritonul Adrian Mărcan a avut privilegiul să participe la cursurile de măiestrie ale unor personalităţi de prim rang din domeniul artei lirice cum sunt Ion Buzea, Cornel Stavru, Eugenia Moldoveanu, Ionel Pantea. A purtat cu distincţie şi eleganţă costumele muzical-scenice ale personajelor principale din opere compuse de Mozart, Donizetti, Cherubini, Rossini, Verdi, Puccini, Bizet, De Falla sau Menotti, ceea ce demonstrează adaptarea sa la cerinţe stilistice diferite. Nu am adunat aici numele tuturor compozitorilor de operă-operetă ale căror partituri şi le-a însuşit. A fost programat în spectacole, în concerte supervizate de dirijori importanţi dintre care îi menţionezpe Volker Schmidt-Gertenbach, Cristian Mandeal, Gheorghe Victor Dumănescu, Camil Marinescu, Corneliu Calistru, Gabriel Bebeşelea. Adrian Mărcan s-a dovedit la Iaşi o voce potrivită în rolul Contelui de Luna. Forţa sonor-expresivă, înţelegerea şi redarea autentică a personajului, atât cât permite astăzi relaţia spectaculozitate-bun gust muzical, au fost calităţile prin care a contribuit la nivelul calitativ memorabil al spectacolului.

Urcând toate treptele instrucţiei muzicale în Iaşul natal, tenorul Daniel Magdal şi-a polisat succesul international, bucurându-se de aprecierea criticii muzicale, a publicului din Europa, America de Nord şi Asia. Ascultându-l în trecute concerte şi spectacole de operă, am regăsit inflexiuni, mlădieri expresive din vocea profesorului său Octavian Naghiu, dar cântul lui Daniel Magdal posedă demult personalitate şi farmec propriu. În seara de 26 martie, la Iaşi, vocea sa de tenor spinto-dramatic a fost din nou puternică, impunătoare, constant impresionantă, reconstruind cu veridicitate momentele lirice şi dramatice prin care trece personajul său, Manrico.

Mezzosoprana Alina Dragnea poate fi considerată deja un nume de referinţă al tinerei generaţii de solişti români cu „bilet de intrare” pe scenele internaţionale. Fără a se specializa în interpretarea creaţiilor lui Gioachino Rossini sau Händel, Alina Dragnea deja posedă (fapt rar întâlnit la cântăreţii români de operă, mai ales la cei tineri) tehnica ce îi permite să redea exact şi expresiv ornamentaţiile baroce, notele prelungi inserate în desenul melodic ce transformă ariile compozitorilor menţionaţi în plăci turnante de la partiturile sacre ori laice ale secolelor trecute (Rossini, Pergolesi), la textele dramatice de secol XX (Poulenc, Enescu). În cazul Alinei Dragnea se adevereşte ideea conform căreia „dacă poţi cânta Rossini, poţi cânta orice”. Ascultând-o în rolul Azucena din „Trubadurul” mi-au plăcut egalitatea luminoasă a vocii, frumuseţea, sinceritatea, patosul controlat al expresiei. În cazul unor soliste cum sunt Carmen Topciu şi Alina Dragnea, care au „îmbrăcat” în seri consecutive „costumul” muzical-scenic al Azucenei, comparaţia este interzisă. Calităţile individuale au fost evidente, admirabile – cred că argumentul cel mai convingător ar fi (dar oare este posibil?) repetarea spectacolelor cu solistele menţionate. Deocamdată, amintirile celor care le-au urmărit spre final de martie la Iaşi, înregistrările audio rămân ocaziile repetatelor aprecieri.

Cu o voce clară, luminoasă, maleabilă, soprana Ana Maria Spataris s-a integrat cvartetului protagonist, constituind încă un element fundamental pentru reuşita spectacolului.

De reţinut (şi pentru spectacolele viitoare cu „Trubadurul”) interpreţii celorlalte roluri: Teodor Busnea – Ferrando, Angelica Solomon – Ines, Adrian Ionescu – Ruiz, Ştefan Linu – un bătrân ţigan, Olivian Andrişoae – un mesager.

Cascada melodică verdiană, elementele spectaculare din libret impun soliştilor performanţe tehnic-muzicale, ansamblurilor orchestral şi coral omogenitate, regiei ştiinţa, arta de a pune în relaţie amiabilă caracteristicile epocii descrise, aflată la mare distanţă temporală, cu spiritul, cu exigenţele secolului XXI. Am subliniat meritele dirijorului David Crescenzi şi ale orchestrei, aplaud astăzi contribuţia corului pregătit de Manuel Giugula – „personaj” definitoriu în construcţia spectacolului.

Înlocuirea decorului fizic din montările anterioare cu decorul imaginilor proiectate nu este, cum s-ar crede, facilă. Crearea ambientului vizual de către Giacomo Calliari a fost în proporţie covârşitoare adecvată segmentului istoric evocat, autorul dovedind, la fel ca Matteo Mazzoni, care a imaginat regia, costumele şi luminile, grijă pentru evocarea istorică (prevalentă), pentru adaptarea producţiei la spiritul vremurilor noastre. Deşi sunt un mare iubitor al animalelor iar hipismul a rămas, datorită neuitatului Cristian Ţopescu, unul din sporturile mele preferate (ca privitor), deşi „personajul” cabalin ales pentru scena ieşeană este de admirat (şi a fost pe placul unor spectatori), prezenţa lui sub reflectoare nu prea a avut parte de argumente. Poate, aşa, ca element pitoresc scurt, ce nu a afectat negativ valoarea noii producţii „Trubadurul”. O producţie demnă să rămână în istoria Teatrului Liric ieşean, pentru care directorul general interimar Andrei Fermeşanu, conducerea întreagă şi colectivul instituţiei merită toată admiraţia.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor

Publicitate și alte recomandări video