Conceptul spectacolului, compunându-se din storytelling, live, preînregistrat sau înregistrat live şi apoi (de) derulat, indirect (cineva relatează povestea de viaţă a altcuiva), până la relatarea înregistrării cu reportofonul a unei convorbiri telefonice cu propria mamă, pusă pe speaker, pentru a afla mai multe despre trecutul familial şi personal (balada telefonului fără fir), este în strânsă legătură cu structura acestuia (rememorarea trecutului recent, comunist şi postcomunist, anii '50-'90, pe decade, balada memoriei propriu-zise, cu accent pe anii tranziţiei, de după Revoluţia din 1989, urmate de o critică asumată a capitalismului, adusă până în prezent, cu reverberaţii în viitorul incert).

Interesează trecutul din prezent, asumarea prezentului prin cunoaşterea trecutului, posibilitatea unei schimbări în viitor, care e doar prefigurată, atitudinea echipei de lucru fiind destul de sceptică în această privinţă. Trecutul personal contează pentru istoria obiectivă, iar poveştile de viaţă compun, din fragmente, istoria recentă, aşa cum au trăit-o protagoniştii ale căror voci se aud pe benzi de magnetofon ori pe casete. Tehnic, aparatura folosită formează şi decorul, alături de o masă şi un scaun, un pick-up, casetofoane şi magnetofoane ca pe vremuri, iluminate prin veioze pentru a se putea lucra (a derula benzi ori casete, a înregistra, a şterge etc.). Prin arhivare şi dezarhivare, înregistrare, interpretare, ştergere, în mod similar activităţilor de lucru din spectacol, se construiesc perspectivele istorice şi se scrie istoria.

În scenă, apare Ionela Pop, 69 de ani, pensionară, care poate fi percepută ca mamă ori bunică de publicul de teatru tânăr ori ca fiind o persoană, puţin mai tânără sau mai în vârstă decât spectatorul, pentru publicul ceva mai matur, a cărei poveste de viaţă seamănă, mai mult sau mai puţin, cu poveştile de viaţă ale mamelor, bunicilor, mătuşilor, cunoştinţelor noastre. Povestind despre sine şi despre rudele ori cunoştinţele ei, Ionela Pop deschide o cutie a Pandorei: sărăcie, foamete, boală, traumă, moarte, ură, absenţa solidarităţii dintre oameni ori a simţului civic, copii neglijaţi, bătrâni apatici, victime ale dezumanizării. Cu toate acestea, speranţa este posibilă în formele ei cele mai simple (luminiţa de la capătul tunelului ori din timpul unei operaţii pe cord, o văduvă care trăieşte a doua iubire la o vârstă venerabilă, admiraţia faţă de un stup de albine etc.).

Ionela Pop relatează indirect, pe lângă propria poveste, poveştile celor care nu sunt prezenţi altfel decât prin voci înregistrate şi storytelling; povestind prin intermediul celorlalţi, implicaţi indirect în naraţiunea scenică, echipa de spectacol (Ionela Popa, Oana Hodade, Doru Taloş) dă curs, prin storytelling şi o manevrare eficientă a aparaturii, unei perspective asupra istoriei recente şi actuale. Alături de Ionela Pop, în scenă apar Oana Hodade şi Doru Taloş, ca performeri. Dacă prin Ionela Pop sunt aduse în scenă vocile oamenilor obişnuiţi, însă discursul ei este nenatural tocmai pentru că nu e actor profesionist, în cazul Oanei Hodade şi al lui Doru Taloş, discursul este intenţionat transparent. Oana Hodade face cumva legătura între poveste de viaţă reală, redată emfatic şi poveste de viaţă reală, redată cu sinceritate debordantă, fiind în cazul ei evident că e vorba de construcţie, scenariu şi perspectivă istorică (balada fără nume). Toate poveştile de viaţă din spectacol, redate direct sau indirect, fragmentar, devin ecourile unei perspective istorice.

Până la urmă, oricât de sincer le-am povesti, poveştile noastre de viaţă contribuie la configurarea unei perspective istorice, deoarece istoria personală nu ne face singurii din univers care am trecut printr-o anumită situaţie, ci contribuim, cu tot cu micile detalii care fac diferenţa, la o istorie mai cuprinzătoare. Dincolo de acest aspect, suntem subiectivi atunci când relatăm în funcţie de zona de interes pe care vrem să o accentuăm. Şi ne înscriem, fie că vrem, fie că nu vrem, într-o perspectivă istorică, căreia îi aparţinem cu tot cu (şi indiferent de micile detalii suculente care fac diferenţa şi ne îndreptăţesc să avem o poveste personală de spus) ceapa care lipseşte (sau nu) din sarmale, firul de pătrunjel pentru vinderea căruia suntem (sau nu) sancţionaţi pentru tulburarea ordinii publice, scrisorile, jurnalele ori fotografiile părinţilor, reminiscenţele unei vieţi de om pe care, din cauza sărăciei ori a disperării, suntem (sau nu) nevoiţi să le vindem la târgul de vechituri, în schimbul unei pâini.

E un spectacol care suscită foarte multe întrebări, adresează probleme, atrage atenţia asupra unor categorii defavorizate (balada gurilor ştirbe, generalizată, absolut fascinantă stilistic, prin metafore şi ziceri, dar mai ales prin impact emoţional şi conţinut), solicită instituţiilor statului să ia măsuri pentru cetăţeni, iar nu împotriva lor, reprezintă un semnal de alarmă cu privire la viitorul iminent, un apel la solidaritate într-o societate în care domnesc neîncrederea în instituţii şi sisteme, egoismul, intoleranţa, lipsa de respect, abuzul, încălcarea valorilor democratice.

(Baladele memoriei, un spectacol de: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloş, produs de Reactor de Creaţie şi Experiment, reprezentat pe 28 septembrie, Sala Studio a UNAGE Iaşi, spectacol invitat în cadrul "UnderAct - Program de rezidenţe şi mobilitate artistică", FaPt, în parteneriat cu UNAGE Iaşi, Facultatea de Teatru şi Centrul Cultural German, un proiect finanţat de Primăria Municipiului Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)