„Parlamentul este ridicol!” În multe ţări, după o replică de acest gen trântită înspre forul legislativ, un prim-ministru şi-ar compromite serios şansele, la următoarele alegeri. În altele, cota sa de popularitate ar creşte instantaneu, mai ales dacă ţinta ar fi fost  absenteismul legiuitorilor. În Uniunea Europeană, însă, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei, poate sta liniştit până la sfârşitul mandatului.

Nu doar pentru că nu se teme de sondajele de opinie, una dintre ultimele preocupări ale unui şef de Executiv comunitar, ci şi pentru că are slabe perspective de reconfirmare în funcţie după viitoarele alegeri. Mulţi est-europeni nu-i vor ierta prea uşor oficializarea principiului Europei cu mai multe viteze, chiar dacă - din fericire - nici nu se pune problema ca vreun model teoretic să inspire integrarea. Forţele politice din Partidul Popular European nu sunt deloc entuziasmate de alegerea făcută în 2014, deşi nu o recunosc. Nu-l ajută nici schimbul public tensionat cu un alt lider de orientare populară, preşedintele Parlamentului European, Antonio Tajani, care a apărat onoarea propriei instituţii.

În principiu, domnul Juncker avea dreptate să se enerveze, dar nu şi dreptul să izbucnească. Pentru europarlamentari, o prezenţă de 30 din 751 la o dezbatere menită să evalueze relaţia cu Comisia şi Consiliul, pe durata recent încheiatei preşedinţii malteze, este tristă, indiferent de factorii obiectivi şi subiectivi care au determinat-o. Era o ocazie de a-şi exercita, fie şi indirect, competenţele de control asupra autorităţii executive (Comisia). Desigur, imaginea sălii aproape goale poate fi interpretată în diverse moduri, de la indiferenţă faţă de premierul maltez, Joseph Musqat, prezent şi el la şedinţă, la simplă plictiseală. În orice caz, pe absenţi nu are rost să-i critici în faţa celor prezenţi - o ştie orice ex-licean care a chiulit de la şcoală -, iar preşedintele Comisiei va trebui să fie mai calm, cu alte ocazii. 

Sunt destui cei care cred că Parlamentul European este o adunare obeză şi adesea plictisită, aşezată peste un aparat politico-birocratic greoi. Unii chiar îl consideră (pe nedrept) ridicol. Parlamentul nu este ridicol, dar unii dintre membrii săi pot fi astfel, câteodată. La fel şi unii dintre comisari, iar domnul Juncker nu a fost ocolit de asemenea momente. Trecerea de la consideraţiile despre indivizi la cele despre instituţie este un mod greşit, dacă nu chiar fraudulos, de a ataca toate forurile colective, de la legislativul pan-european la consiliul local din ultimul sat al continentului.

Problema serioasă, dincolo de ieşirile liderilor, este că europarlamentarii încă nu pot exercita un control serios asupra Executivului. A trecut vremea când relaţia se apropia periculos de mult de o ficţiune, dar ea nu se compară cu cea dintr-o democraţie naţională cât de cât aşezată. Comisia trebuie să pozeze într-o structură receptivă la dorinţele cetăţenilor europeni, iar aceasta presupune multă politeţe în relaţia cu o cameră legiuitoare cu dinţii insuficient de ascuţiţi. Pe de altă parte, Parlamentul are nevoie de un CV combativ, dar nimeni dintre membrii săi nu va fi întrebat, la alegerile din 2019, ce n-a fost în regulă cu preşedinţia malteză sau cu eforturile Comisiei de a pregăti tortul cu şaizeci de lumânări.

Oamenii nu pot fi determinaţi să dea atenţie unor chestiuni pe care le consideră nesemnificative, iar europarlamentarii sunt, şi ei, oameni. Şi nici să-şi potolească emoţiile, dacă îi seamănă lui Jean-Claude Juncker. Marea problemă este aceea că sunt milioane de cetăţeni europeni care ar prefera ca în Uniune să se ducă lupte de idei şi programe, nu conflicte între instituţii. Şi care nu-şi fac iluzii asupra calităţilor diverşilor conducători comunitari, dar le recunosc câteva calităţi importante, între care la loc de cinste se află seriozitatea. Nu ar fi bine ca această imagine să se schimbe: spontaneitatea preşedintelui Comisiei are darul să ne ia adesea prin surprindere, dar combinaţia cu aroganţa este una dintre cele mai neplăcute.