Caută 
1 MIN
Ce să scrii în Săptămâna Patimilor şi, mai ales, în Joia Mare? Toţi (ei!, să nu exagerăm: nu chiar toţi) aşteaptă ceva vorbe de duh, care să vină în întâmpinarea Învierii, cel mai mare, şi unicul eveniment al Omenirii. Cum să îndrăzneşti a spune ceea ce-ţi trece acum prin gând? Că atât Naşterea, cît şi Moartea, cât şi Învierea Lui Iisus Hristos, deşi unice, s-ar fi petrecut, pentru oameni diferiţi, în ani, la date şi-n împrejurări diferite?!
Doar în urmă cu o lună, creştinii catolici au sărbătorit ceea ce ortodoxii (între care mă prenumăr) preamăresc acum: Învierea. Am fost dintotdeauna un adept al ecumenismului (mai dedemult, fără a şti!), iar de când fiul meu e căsătorit cu o catolică, participăm, cu toţii, dimpreună, fără nicio reţinere, la Sărbătoarea celorlalţi. Şi discutăm, mai de fiecare dată, chiar pe această temă: cum s-a făcut, cum s-a ajuns ca acelaşi Unic eveniment să fie celebrat la date şi în moduri diferite? Întrebări retorice, deoarece cam toată lumea ştie de Marea Schismă şi de ceea ce i-a urmat. Şi, tot aşa, mai toată lumea creştină deplânge această fractură – în multe locuri şi împrejurări născătoare de dihonii. Şi cu toate astea, deşi se vorbeşte de o reconciliere istorică şi ecumenică, nimeni – nici de o parte, nici de cealaltă – nu întreprinde nimic. În afară de vorbe, vorbe, vorbe. Dar în tot răul există, totuşi, un bine: în preajma Marii Sărbători oamenii, indiferent de credinţă, se grijesc de sine şi de cei /cele din juru-le. E un catharsis, ce se desfăşoară atât înlăuntru-le, cât şi înafară. Spovedania, mărturisirea şi iertarea păcatelor, vrute sau nevrute, sunt însoţite de curăţenia locului în care fiecare vieţuieşte.
Una dintre întrebările „încuietoare” care i s-a pus lui Andrei Pleşu, la recenta sa întâlnire cu publicul ieşan, a fost: „Aveţi un duhovnic?” La care autorul Parabolelor lui Iisus… a răspuns printr-un subterfugiu… clasic: „Nu răspund la provocări!”
Pentru un scriitor – ziceam şi altădată, căutând eu însumi un subterfugiu – duhovnicul este coala albă de hârtie, căreia i se mărturiseşte, îndeobşte, mai sincer şi mai aproape de idealitate decât o face sub patrafir. De aceea, aici şi acum, voi scoate din sertarele sufletului şi ale… jurnalului intim cuvinte pe care mi le-am spus doar mie, deşi par a fi adresate cuiva, chiar Cuiva cu majusculă.
Visul meu de… ce fel de vis? Oare de ce nu mă împac cu condiţia mea şi nu-mi spun că e de-ajuns, că nu mai am voie să visez decât la… La ce? La ceruri, la viaţa de dincolo, la întâlniri în spirit, la calea cea dreaptă, aşa cum sunt îndemnat / îndrumat, în ultima vreme. Asta mi-a dat / îmi dă sentimentul finitului, al iminentei încheieri a socotelilor cu lumea aceasta. Ceea ce, desigur, se poate întâmpla oricând dar, din păcate, nu am, sau nu am avut până de curând, vocaţia împăcării.
Într-o seară era să mor. Să mă sufoc. Concret, da, nu-i nici o metaforă. Am simţit că nu mai am aer şi am înţeles că-i gata, până aici mi-a fost. Nu mi-au trecut scene din viaţă „pe dinainte”, cum se spune, era doar o spaimă şi-un întuneric. Şi gândul că trebuie să mai fac ceva, ca şi jena, ruşinea de a fi găsit a doua zi, mort, sufocat de propria-mi vomă. Ca Marin Preda. Când şi cum mi-au trecut toate astea prin creier, doar totul a durat câteva secunde?! Cu un efort disperat, contractându-mi viscerele, am eliminat acel nod din gât. Am respirat. Mi-am recăpătat suflul. Suflul – un şuierat lung, ca un răget de bovină înjunghiată. Nici nu-ţi imaginezi ce fericire-i să poţi respira!
N-am povestit nimănui această „scenă”, această „figură”, pe care era cât pe ce să v-o fac, vouă, tuturor celor dragi. Poate nu trebuia nici acum să vă împovărez cu această mărturisire penibilă. Dar e vineri dimineaţă, au început a se topi zăpezile (de pe Kilimandjaro?), curg streşinile, străzile par accesibile şi s-ar putea ca astăzi, după o lună de claustrare, între patru pereţi, şi cu „Baba Iarna” în vecinătate, să ies… Cred c-am să mă duc în Copou, la acel restaurant olandez, unde n-am mai fost de anul trecut. Va fi o surpriză, pentru domnişoarele de acolo, care se obişnuiseră cu prezenţa mea (ne simpatizăm, na!) şi care cred, probabil, c-am dat colţu’…
…Cuvinte calde, pentru durere de ochi…, sau de suflet? Se pot pune comprese cu muşeţel, cules dimineaţa, pe răcoare / numai cu braţele goale… Sau o felie de castravete, lipită pe frunte, exact deasupra nasului. Combate migrena, întrucît, precum se ştie, orice doamnă care îşi respectă condiţia, are, ciclic, migrene.
Ce prostii poate spune un om serios, septuagenar, într-o miercuri de dimineaţă! În loc să scrie „cuvinte alese”, aşa, ca nişte O P E R E, doar nu degeaba marilor autori le apar, periodic, O P E R E A L E S E… De obicei, astfel de autori sunt morţi de mult, dar întotdeauna se găseşte cineva care să le dis/cearnă opera, să o aleagă… Parcă-l şi vezi, îmbrăcat într-un halat alb, cu o boneţică la fel de albă pe cap – ca să nu se vadă colbul cuvintelor, mai ales figurile de stil, care îţi pătrund în suflet şi în gând – cu mînecile suflecate, manevrând, bătând stânga-dreapta, dreapta-stânga, o sită deasă, în care frazele, propoziţiile, cuvintele, sar în toate părţile, fac tumbe, se izbesc, bezmetice, de mantinelă, mai ceva ca grăunţele ce vor deveni cocoşei, floricele de porumb, pop-corn, sau ca hocheiştii din liga nord-americană… Sau OPERE ALESE la gherghef, ori la războiul de ţesut, cum făceau bunicile şi măicuţele noastre („cu brîul de lînă”) … Ce luptă duceau ele, pe frontu’ de-acasă, în timp ce bărbaţii erau pe Frontul de Vest, sau de Est, se băteau cu tătarii, cu turcii, cu ruşii, cu leşii, sau pur şi simplu se băteau calicii la gura lor, tot ciocnind pahare şi vorbe, la cârciuma din sat, unde-şi augmentau isprăvile eroice dar, mai ales, cele erotice…
Cea mai grea umilinţă / umilire – şi cu asta răspund unei interogări pe facebook – este auto-umilirea; împăcarea cu tine însuţi; neputinţa. Cea mai grea umilinţă este atunci când îţi dai seama că eşti înzăpezit iremediabil – şi nu-i vorba neapărat de o înzăpezire reală, ci de troianul („s-a sculat mai an / bădica troian” – în copilărie, pe la 4-5 ani, mergând cu uratul, nu ştiam ce-i acela şi nici nu-mi venea a zice: Traian, ziceam troian, că troianulera chiar acolo, muntele de zăpadă pe care trebuia să-l escaladez), muntele alb care se înalţă între tine şi restul lumii. Treptat, îţi dai seama că drumurile tale s-au scurtat, spaţiul e tot mai mic, eşti ca un animal priponit, care se tot învârte în jurul ţăruşului. „Se strînge funia la par”, zicea tata. Nu-ţi mai faci prieteni noi şi te îndepărtezi, uşor, de cei vechi; mai ţii la ei, dar ceva s-a estompat, îi cauţi tot mai rar – şi ei la fel, pe tine. Deşi nu prea vrei să recunoşti, constaţi, totuşi, că eşti pe cale de epuizare. Ţi s-au diminuat nu doar puterile fizice, ci şi cele spirituale, sentimentale? Asta ar trebui să fie o propoziţie enunţiativă, dar, cu o nepierdută speranţă, îi pui un semn de întrebare şi o faci interogativă. Căutările tale s-au tot lovit de un zid – ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot una-i, nu?
Aş putea literaturiza niţel pe seama impulsului prim, degetele mele, care acum tatonează literele, ar trebui să se reîncarce de pulsiunile de-atunci, când se electrizau, mângâindu-te, dar vai!, ceea ce resimt cred că este efectul creşterii tensiunii arteriale, al faptului că nu mi-am luat pastilele. Nici nu mai iau, de la o vreme, după un orar fix – cum cere canonul doctoral – pilule „de întreţinere”, întreţinându-mă, mai degrabă, cu ceea ce se cheamă „răbdare şi tutun”. O asociere „criminală”, tutunul, ca şi alcoolul, fiind un ingredient al ne-răbdării, al ne-suportării de tine însuţi, al exasperării. Încă nu-s în stare, după atâţia ani!, să-mi trăiesc singurătatea de unul singur. Nevoia de a fi cu cineva mă terorizează. Şi atunci îmi convoc şi îmi aştept prietenii, cu care mă dedau la diverse „jocuri şi concursuri”… intelectuale. După care, şi mai acută, dar – surprinzător! – atât de necesară, singurătatea.
De ce îmi amintesc acum de un personaj pe care chiar eu l-am numit Moşul şi l-am portretizat într-o scriere din urmă cu vreo 10 ani?… Moşul evolua, pâş-pâş, prin acest perimetru… Îl vedeam, aproape în fiecare zi, de la fereastra bucătăriei, unde eu îmi sorbeam cafeaua sau ţigara, deambulînd pe Sărărie, îmbrăcat, iarnă-vară, cu acelaşi trenci legat cu o sfoară, cu capul descoperit, strălucind ca o sferă inertă, sub soarele năucitor, ori sub ninsori devălmăşite, cu fulgi mari, care se topeau pe chelia lui strălucitoare. Şi nu ştiu cum, această alcătuire derizorie emana o anume distincţie. M-am convins că e dintr-o altă lume decât cea în care se complăcea, când, la restaurantul „Bucegi” (aflat în locaţia unde e acum „Diavolo”), l-am văzut cum mănâncă: eleganţa cu care mânuia tacâmurile, cum folosea şerveţelele, îl arăta ca pe un om care a avut un alt modus vivendi. Făcuse parte, cum am aflat mai apoi, din aristocraţia intelectuală a Iaşiului, dar tăvălugul comunist îl adusese la condiţia unui paria. Trăia din mila publică, însă niciodată nu întindea mâna, doar cine vroia îi punea un bănuţ în buzunar. Patronii de la „Bucegi” îi ofereau zilnic o masă de prânz. Am vrut, într-o zi, să stau de vorbă cu el, să-i dau nişte bani, dar a refuzat, privindu-mă cu suspiciune, ca pe un intrus.
Un dor fără saţiu şi fără spaţiu m-a consumat, mă consumă mereu. Această mărturisire trebuia să rămână acolo, în sertarele calculatorului, sub o parolă pe care n-o ştie nimeni. Nici acum n-ar trebui să împovărez pe cineva cu dramoletele, dilemele şi problemele mele. Dar, cum ziceam, înainte de Sărbători, oamenii se spovedesc, se împărtăşesc – şi cum eu n-am obiceiul de a mă mărturisi vreunui duhovnic, cui să le încredinţez, decât ţie, alter-ego-ul meu?
Poate că, mai târziu, nu voi mai fi aşa patetic, îmi voi recăpăta ironia şi umorul ce mă salvează deseori, inducând impresia că n-am fost rănit şi nu mă doare. De ce să nu recunosc – măcar odată-n an – că sunt rănit şi mă doare?
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
