Spovedanii de primavara

In fond, de ce as putea fi acuzat? Am trait la un mod sublim, paroxistic realitatea si irealitatea literaturii. Sint si am fost mereu atras de acest neant alb (adevarata pilnie a lui Stamate) ce se deschide in fata mea atunci cind ma aplec peste pagina goala si incerc sa astern citeva rinduri. Am confundat deseori, constient sau nu, realitatea cu fictiunea. Probabil subconstientul meu tinde sa traiasca intr-o lume ideala. Rabufnirile de orgoliu, frustrarile, neimplinirile il umplu de indignare. In forul meu interior, am crezut, probabil, ca literatura va schimba lumea. Opiniile. Mentalitatile. Desigur, dupa cum vedeti, m-am inselat. Literatura nu poate schimba lumea. Travaliul n-a fost insa zadarnic. Luptindu-ma cu ceilalti, am inteles ca, de fapt, lupt cu propria mea inertie. Treptat, am ajuns la concluzia, oarecum inteleapta (unii m-ar putea acuza de faptul ca m-am blazat – si nu vor fi departe de adevar), ca lucrurile nu pot fi schimbate din mers si ca orice schimbare presupune o perioada de gestatie, altfel exista riscul ca rezultatul acestor transformari sa fie un fetus mort. Prin urmare, fiindca veni vorba de schimbari, cred ca lucrurile se schimba cu de la sine putere, in functie de mutatiile profunde care se produc in interiorul lor. Actiunea din afara poate impulsiona ritmul. Poate gragi procesul de coagulare a noilor elemente ce intra in structura vechiului invelis. Dar nu mai mult. Ceea ce spun e absurd?
Si atunci, pe buna dreptate, ma veti intreba, de ce e nevoie de atita tevatura?
Cred ca tevatura constituie germenele, spermatozoidul necesar oricarei impliniri.
*
Aparatul genital, privit ca un mic teatru al ororii, ca o clopotnita a desertaciunii, pe orologiul careia se invirt figurine aflate in extaz… La fiecare interval de-o ora, figurinele parcurg un intreg zodiac carnal. A fi si a avea. A poseda. Iata suprema arta a desertaciunii.
Placerea – unicul scop al perpetuarii speciei umane?
Opriti perpetuarea si veti obtine nemurirea… Alegeti intre individ si masa… Daca masa inseamna dementa existentei, fluxul si refluxul dorintei, individul este imnul inaltat singuratii universale.
Invata sa fii singur si vei deveni nemuritor. Dar cum poti vietui singur, intr-un univers plin de carnuri palpitinde? Intre a fi multiplu si a fi continuu, omul a ales multiplicitatea. Sexul este oglinda ce multiplica trupurile. O masina de reprodus materie si constiinta. Fiecare doreste ceea ce nu are. Unicul – prezenta sa multipla. Masa – concentrarea intr-un singur tot. Aceste contradictii penduleaza existenta intre satanic si divin…
*
Mecanismul care declanseaza memoria: o supapa la baza creierului, o mica deschizatura prin care tisnesc imagini din trecut. Memoria e un creuzet care topeste timpul scurs, transformindu-l in prezent si viitor. Ceea ce rezulta e, de obicei un metal pretios si incandescent: aceasta fiindca inimii noastre ii place sa contemple mai mult nostalgia adevarului, decit adevarul brut, care trece din forma solida in una lichida, scurgindu-se prin degetele intredeschise ale tremuratoarei tale miini…
*
Dumnezeu privit ca o multime vida. Lipsita de ea insasi. Lipsita de elementele componente. Un vid al materiei. Al elementelor. Acea lipsa. Acel sentiment de insatisfactie. O stare perpetua. Golita de propria-i moarte. Acea multime formata din goluri. Multimea numerelor ce-o bintuie. Mereu in umbra. Mereu dincolo de sine. De partea cealalta a existentei. Dincolo de lumina. Fiintele tind spre ea. Sint atrase in si spre golul sau. Acel inlauntru tulburator. Acea disperare coplesitoare. Liniste absoluta.
Razele de lumina ocolesc golul, se curbeaza in jurul sau.
Lumina e doar in afara sa.
Inlauntru nu exista nimic.
Absolut nimic. Decit o tristete vasta. Oglinda a tot ce exista si va exista vesnic. Imbatata de propria sa imagine. De propria sa stare.
Un continut ce se reflecta in reflectare.
Lucruri opuse insotite de umbrele lor se aduna aici cum se aduna albinele in stup, cum se aduna mierea in faguri si pestii in bancuri rotitoare. Aluneca unele peste altele, se depun, se aseaza in straturi-straturi.
Elementele ning, vin din exisetenta si trec in nonexistenta sau invers. Vin de acolo de unde nu exista nimic si se pierd in universul pe care noi il numim existenta.
Un Dumnezeu suficient siesi. Extras din sine insusi. O radacina patrata a unui numar absurd, din care se nasc toate numerele, pare, impare, rationale si i…
*
Citeodata am strania senzatie ca sint un invelis gol pe dinauntru, o forma oarecare, care sta si se incalzeste la soare, o gramajoara de paie din care se inalta un firicel de fum si urca la ceruri. Nu am dorinta, nici cainta, nici cel mai mic impuls de-a fi sau a face ceva. Pur si simplu stau si lincezesc la soare. Daca ar veni atunci cineva si mi-ar spune sa ma misc din loc, nu m-as putea misca si as continua sa zac acolo, in apatia mea. Iar daca o cizma sau un bocanc ori un pantofior de dama m-ar da la o parte din drum, n-as protesta, pentru ca n-as avea putere sa protestez. E si acesta un mod de a-ti trai clipa. Si aceasta clipa are o dulceata a ei. Imi vine sa stau asa zile in sir si sa nu fac nimic. Sa tinjesc si sa tac.
*
O inaltare in etern?
Inainte de a ma cufunda in somn, mi se releva constiinta. Marea constiinta universala.
Din ea se desprind mici bucatele de moloz: constiintele individuale. Mici picaturi de neant care in momentul gestatiei (sau poate cu mult timp inainte) patrund in organism. Din contopirea acestor doua picaturi, supuse legii hazardului, iau nastere fiintele si lucrurile. Neantul contine dorinta. Setea de a fi. Dorinta e atit de acuta, incit picaturile sint capabile sa strabata intreg universul pentru a se intilni. Acesta sa fie oare pacatul primordial?
Vointa si dorinta se uzeaza in timp.
Se degradeaza. Atunci, in locul dorintei de a fi, apare dorinta de repaos. Setea de repaos de care vorbea Eminescu.
Atunci golul existent se prabuseste in golul inexistent. Are loc si aici, adica acolo, o germinatie. O germinatie inversa primeia. Moartea naste o noua viata si o noua moarte. Ciclul se repeta.
Dinspre minus infinit spre zero si apoi spre plus infinit. Si viceversa.
In momentul despartirii de trup, bucatica de neant, suma celor doua neanturi ce s-au intilnit, spiritul, constiinta individuala, se inalta spre cea universala.
Misiunea a fost indeplinita. Urmeaza o noua misiune. Ce ne-a fost dat sa traim am trait. Ce nu, nu. Ce ne-a fost dat sa aflam am aflat. Ce nu, nu. A fost suficient? Dupa aceste experiente, revenim de unde am plecat. Din nimic, in nimic. Pentru a reintregi ce?
Golul?
Care gol?
Golul existential…

Publicitate și alte recomandări video