Spre Tronul ceresc și alte zboruri

La scurt timp după întoarcerea sa din Statele Unite, magistrul Mihai Ursachi mi-a povestit o întâmplare parabolică legată de felul cum e percepută poezia în America. Bineînțeles că povestea nu a venit de la sine, ci a constituit un răspuns la întrebarea mea, dacă în Statele Unite poezia se simte la ea acasă.

– Poezia se simte acasă oriunde, dar mai cu seamă nicăieri. Și acesta e doar unul din paradoxurile legate de poezie. Cât despre America, ei bine, în America poezia e mereu pe drum, mi-a răspuns Ursachi pe un ton solemn.

– Cum așa, Mihai? l-am întrebat.

– Uite așa, Nichita.

– Te-aș ruga să fii ceva mai explicit, magistre.

– Am să încerc să lămuresc situația. Mai pe scurt, iată cum stau lucrurile. În California și Texas, dar și în Wisconsin, și în alte state americane poeții seamănă cu niște comis-voiajori. Am cunoscut și eu un astfel de specimen. Călătorea cu autocarul – un autocar prăfuit de genul celui descris de Romulus Rusan în America ogarului cenușiu –, străbătând în lung și în lat America, târând după el un imens geamantan plin cu cărți de poezie. Și atunci când Ogarul cenușiu se urnea din loc, poetul se ridica de pe scaunul său, împărțind fiecărui călător, indiferent de sex sau de culoare, cărticica sa de versuri, rugându-i s-o citească și să i-o restituie la coborâre. Pentru bunăvoința lor, poetul își recompensa cititorii dăruindu-le câte 5 dolari de căciulă. E posibil ca unii dintre călători să fi fost analfabeți. Totuși, nici un pasager din autocar nu a refuzat să ia dolarii. Probabil chiar și analfabeții au luat cartea și s-au prefăcut că o citesc. Cam așa e percepută poezia azi în America, înțelegi, Nichita?

– Înțeleg, i-am răspuns, deși în capul meu se produsese confuzie.

E posibil, mi-am zis, că această întâmplare e fie o simplă fantezie a lui Mihai, din atâtea altele povestite de poet în diverse locuri. E posibil, de asemenea, ca însuși Mihai Ursachi să fi făcut un experiment insolit. Un performance, folosind proprii săi bani și propria sa poezie pentru a trezi interesul publicului pentru arta sa. Poți face artă efemeră sculptând în gheață și apoi dai drumul la jetul de căldură în sala de expunere, până statuile de gheață se topesc. Sau poți să-ți duci statuile de gheață în deșert. La fel poți face artă stimulând cu bani publicul să-ți citească poeziile. Și asta nu oriunde, ci într-un autocar.

În America, poetul Mihai Ursachi nu câștiga prea mulți bani, câștiga doar atât cât să supraviețuiască și să-și permită luxul de a cumpără din când în când câte o sticlă de whisky, pe care o bea stând singur pe țărmul oceanului și contemplând valurile.

…De întâmplarea această mi-am adus aminte când am participat, la Palatul Braunstein, în urmă cu doi ani, la lansarea Cărții splendorilor a Alexandrinei Tulics apărută la Editura Princeps Edit din Iași. Pentru lansare, poeta venise din America, făcând un adevărat tur de forță pentru a-și face cunoscută poezia în țara ei natală. Am vrut să-i pun aceeași întrebare pe care i-am pus-o și lui Mihai Ursachi la începutul anilor 1990, am vrut s-o întreb dacă poezia se simte la ea acasă în America. Dar n-am mai întrebat-o, răspunsul mi l-am dat eu singur, zicând că poezia se simte acasă oriunde, dar mai cu seamă nicăieri, deci, nici în America, unde vremea marilor poeți a apus demult. Azi America produce din ce în ce mai puțină poezie, produce în schimb, tocmai din această pricină, enorm de multe arme, pe care le trimite pe toate continentele și mai cu seamă în Europa.

Eu aștept însă ca dragostea față de marea poezie să reînvie în America, astfel ca sufletul lui Walt Whitman să se odihnească pe pământul american în pace. Căci iată în ce fel de oraș și țară ar fi vrut să trăiască marele Walt: „Mi s-a arătat în vis un oraş care nu poate fi biruit chiar dacă s-ar năpusti asupra lui tot restul pământului,/ Şi-am visat că era noul oraş al Prieteniei”. Aceasta e adevărata Americă. America iubirii și a poeziei.

Am vrut să dezvolt acest subiect în conversația pe care am purtat-o după lansare cu poeta Alexandrina Tulics, dar, luându-mă cu vorba, am vorbit despre cu totul altceva. Legat acum de turneul său poetic, consider că însăși Alexandrina face un experiment similar în România cu cel făcut de Mihai Ursachi în America. Sunt sigur că poetul voiajor despre care mi-a vorbit Mihai Ursachi nu era altcineva decât Mihai Ursachi. Donquijotismul acesta i se potrivește ca o mănușă. Desigur că poeta Alexandrina Tulics, făcând instinctiv un gest similar, nu le împarte călătorilor din autocar sau din tren cărțile sale de poezii. Ea face efortul de a fi prezentă fizic în diverse orașe din România pentru a-și face cunoscut publicului crezul său poetic. Efortul ei merită apreciat cu atât mai mult cu cât poezia sa nu e o poezie ușor de receptat, fapt de care poeta e, probabil, conștientă. De România o leagă nu numai poezia, ci și nostalgia după amintirile pe care le-a avut în perioada cât a stat în țară. Unele dintre ele sunt vesele, alte încărcate de tristețe și teamă, legate de copilărie și adolescență, și tinerețea petrecută aici în perioada comunistă. Datele sale biografice arată că tatăl său a fost epurat de două ori din armata României, printre altele și pentru faptul că asculta Vocea Americii. E posibil ca aceasta să fi fost una din cauzele care au făcut-o pe Alexandrina Tulics să părăsească țara ei natală și să se stabilească în SUA.

Alexandrina Tulics a văzut lumina zilei în orașul Sfântu Gheorghe, județul Covasna, a stat o perioadă bună acolo, mutându-se apoi la Timișoara, iar în 2007, a plecat din România și s-a stabilit în America, la Delafield, un orășel de circa 8 500 de locuitori, situat în comitatul Waukesha, Wisconsin. Datorită numărului mare de lacuri, colțul de nord-vest al comitatului Waukesha, în care se află, și Delafield, este denumit de către localnici Lake Country (Țara lacurilor); prin urmare, Delafield e un loc minunat în care Dumnezeu, dar și poezia, își fac simțite prezența pe pământ, în apă și pe cer. Acolo unde „stelele deschid ușa” în fiecare noapte pătrunzând în sufletul omului, acolo unde poeta, îngenuncheată lângă prag, își înalță rugăciunea spre bolta cerească, în timp ce „mestecenii și arțarii își mișcă încet frunzele” răscolite de „un vânticel grijuliu”, foșnind nu departe de tronul ceresc. Acolo, mâna Domnului împinge norii așezându-i unul după altul, clădind din ei „o colibă” pentru sufletele credincioșilor care își deschid larg ochii spre înălțimi, dar nu-l văd, pentru că adevăratul cer în care sălășluiește Domnul e chiar sufletul omului. Ori sufletul omului e la fel de invizibil ca și făptura Domnului.

În donquijotismul ei funciar, poeta Alexandrina Tulics trăiește în Wisconsin cu ferma convingere că poezia poate salva lumea, și asta deoarece pentru Alexandrina Tulics poezia înseamnă cunoaștere profundă a eului suprem al lui Dumnezeu, prezent, sub diferite forme, în lume. În viziunea ei poetică, oamenii, plantele și animalele, dar și pământul, cerul și apele nu sunt altceva decât niște metafore însuflețite de simpla prezență a Domnului a cărui ființă veghează peste lume.

Citindu-i crezul poetic, gândul te duce la Malraux și la profeția sa tulburătoare: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” După cum merg azi lucrurile, sunt toate șansele ca secolul acesta să dispară fără urmă în hău, căci azi se depun toate eforturile ca Dumnezeu să fie expulzat din lume. El nu poate fi alungat, fiindcă sălășluiește în fiecare părticică de materie. Inclusiv în materia cenușie a omului. Prezența lui o simțim în fiecare clipă, în fiece loc.

În concepția poetică a Alexandrinei Tulics, lumea în care trăim nu-i altceva decât un vast atelier al lui Dumnezeu, unde Atotputernicul continuă să plămădească din aer, din somn, dar și din lut oameni și păsări, copaci și fire de iarbă, și alte lucruri și ființe, pe care le însuflețește cu suflarea sa. Privită din această perspectivă, lumea în care trăim e plină de har și de miracolul pe care-l simțim la fiecare pas, chiar și atunci când ne trezim rostind rugăciuni în fața unor flori obișnuite: „Flori în fața cărora/ nu știi dacă te-ai îmbrăcat adecvat,/ îți dregi vocea să spui rugăciuni,/ îți ștergi domol mâinile de corset/ să liniștești emoțiile/ care ar dori să se închine doar îngenunchind./ Flori pe care, privindu-le/ le săruți roua lacrimilor ascunse între petale/ ca semn că și ele au rugile lor înlăcrimate./ flori pe care privindu-le/ te desprinzi de pământ/ și n-ai vrea să trăiești/ decât în cer,/ acolo unde este atelierul lui Dumnezeu”, plămăditorul de suflete.

Trăim într-un univers sensibil, în care prezența lui Dumnezeu se simte în fiecare părticică de materie organică sau anorganică. Experimentele făcute de biofizicieni în diverse laboratoare de pe mapamond au dovedit faptul că particulele care alcătuiesc organismele vii emit aproape aceleași semnale ca și particulele din care e compusă materia moartă. În totalitatea sa, Universul se comportă extrem de coerent. Privită din această perspectivă, atât nașterea, cât și moartea, dispariția și apariția noastră pe pământ, țin mai mult de har și de magie, decât de evoluție și biologie. Astăzi știm că „lumea e creată din vibrație, iar vibrațiile sunt infinite combinații ale literelor unui alfabet divin”.

Faptul acesta mă duce cu gândul și la afirmațiile învățăturii rabinice care spune că Tora nu reprezint altceva decât numele Sfânt al lui Dumnezeu și că ea, această scriere sacră ar fi fost inițial alcătuită dintr-un amalgam încâlcit de litere, a căror ordine ulterioară a dat naștere universului existent, ce continuă să se dezvolte prin invocarea și recitirea Torei…

Sublimă teorie. Și sublimă concepție despre Dumnezeu și creația sa.

Plecând de aici putem spune că poezia, în totalitatea ei, nu-i altceva decât lumina pe care o lasă Dumnezeu în lume. Ea nu poate fi definită, ci doar revelată.

Căci „arta, deci și poezia, spunea Andre Gide, este o colaborare între Dumnezeu și artist, și cu cât face mai puțin artistul, cu atât mai bine”. Cu alte cuvinte, cu cât artistul se lasă în voia mâinilor Domnului, cu atât opera sa, indiferent dacă avem de-a face cu poezie, muzică, pictură sau sculptură sau, de ce nu, o simplă fotografie, va purta pecetea desăvârșirii. Aici, e vorba de inspirație. De revelație, care vine atât din interior, cât și din exterior. Din transcendent.

Revelația se transmite prin intermediul vibrațiilor, al undelor și al câmpurilor cuantice, prin intermediul particulelor încărcate de o stare metaforică a energiei și a materiei, a adecvărilor sublime zăvorâte în om. A credinței că universul e mai mult spirit decât materie și că materia nu e altceva decât o formă primară, un lest al spiritului.

Demersul poetic al Alexandrinei Tulics poate fi perceput ca o căutare, ca o neliniștită căutare a făpturii lui Dumnezeu în propriul său eu, dar și în lume. Căci, Dumnezeul ei se ascunde în fiecare „petic de cer/ în toamnă plouată,/ în ramuri înghețate”, pe care „rănile crengilor ploilor le-arată”. Însoțită de el, poeta trece toate podurile ce leagă pământul de cer. Pentru ea „Iubirea lui Dumnezeu este muzica Universului pe care nimeni nu o poate dirija, peste care nu va cădea cortina niciodată”.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video