Sprijin sau obstacol?

luni, 17 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 Sprijin sau obstacol?

Neînțelegerea stă, cred, în speranța ca școala să fie o neîntreruptă lecție de dirigenție, unde nu se dă extemporal. Or, ea nu este așa ceva. (…) Nu este un curs de dezvoltare personală, ci o permanentă încercare; nu este nici un loc de joacă, ci un spațiu al învățării; nu e menită să ofere confort (la ce mai este bună în acest caz familia?), ci lecții. Altfel spus, ea n-ar trebui să fie doar sprijin, ci și obstacol, din acelea care creează firi puternice și înlesnesc luarea unor decizii înțelepte.

Acum câteva zile, o elevă – șefă de promoție – a rostit, la festivitatea de premiere de la sfârșitul clasei a XII-a, un discurs în care a spus: „în încheiere, vreau să transmit un mesaj clar: școala ar trebui să fie un sprijin, nu un obstacol”. Verdictul vine după ce, în scurta sa intervenție, eleva mai spusese și că „în loc să fie un loc al învățării și dezvoltării, școala a devenit o sursă de frustrare și dezamăgire pentru mulți dintre noi. Ne-am simțit deseori în imposibilitatea de a ne exprima punctul de vedere, de a gândi diferit sau de a fi autentici”. Cum era de așteptat, rețelele de socializare și ziarele, podcasturile și blogurile au luat foc. În vechi spirit de harță, comentatorii s-au împărțit în două tabere și au început să arunce unii în ceilalți cu argumente și distincții. „Conformiștii” și „autenticii” se luptă încă și acum pe viață și pe moarte pentru adevăr.

Am început să scriu pentru această rubrică tocmai satirizând lumea românească a educației, din care și eu fac parte. Mi-am propus, de asemenea, de la început, să nu încep fraze cu plictisitorul și ineficientul „pe vremea mea…”. În plus, este evident faptul că, între realitățile ei și lozincile conducătorilor ei, școala a ajuns buimacă precum un lăutar beat care nu a înțeles dacă trebuie să cânte de nuntă sau de înmormântare. Și totuși…

Discursul elevei nu poate fi luat exclusiv ca sentință, ci și ca simptom. El vorbește despre școală, așa strâmbă cum e ea, dar și despre falsele așteptări pe care le avem de la ea și care, în ultimă instanță, ne și împiedică să o îndreptăm. Neînțelegerea stă, cred, în speranța ca școala să fie o neîntreruptă lecție de dirigenție, unde nu se dă extemporal. Or, ea nu este așa ceva. Din contră, are de-a face, în perioada cea mai neorânduită (dar și cea mai frumoasă) a vieții unui tânăr, cu suma de experiențe care pregătesc marile confruntări de mai târziu. Nu este un curs de dezvoltare personală, ci o permanentă încercare; nu este nici un loc de joacă, ci un spațiu al învățării; nu e menită să ofere confort (la ce mai este bună în acest caz familia?), ci lecții. Altfel spus, ea n-ar trebui să fie doar sprijin, ci și obstacol, din acelea care creează firi puternice și înlesnesc luarea unor decizii înțelepte.

Un exemplu: în școală este foarte ușor să copiezi. Nu e de vină școala pentru asta, așa este ea făcută de când lumea. Lecția pe care ți-o dă însă acest fapt nu este că în viață se poate fura, ci tocmai că ține de tine să nu o faci. Alt exemplu: e drept că nu oricând, în școală, vine de la sine să „gândești diferit” și pe cont propriu. Dar tocmai asta e lecția: că a gândi diferit chiar nu este ceva ce vine de la sine, ci este marele și minunatul dar pe care îl capătă, după îndelungi lupte, cei curajoși, educați și liberi. Și, cred, de altfel, că nu a gândi diferit de dragul diferenței contează neapărat, ci de dragul dreptății, al adevărului sau al frumosului. Așadar, acestea vin mai întâi și abia apoi vine diferența. Cât despre autenticitate, nu mai vorbim: cum ar putea fi ea posibilă fără cunoașterea de sine? Iar aceasta din urmă, o zic filosofii, este o căutare neîncăpută între marginile unei vieți.

Școala, prin urmare, este destinată învățării, iar învățarea are în mecanismul ei deopotrivă încercarea, pericolul, eșecul și izbânda. Altfel, ea s-ar reduce la o simplă memorare de rețete și asta nu va fi niciodată pe măsura umanității celui care învață. E drept, cum spuneam la început, că lista defectelor pe care le are școala este lungă și nu pare să se scurteze, indiferent de cât de des se schimbă Legea educației. Dar, dincolo de toate, ar trebui să se afle, cu fermitate, bucuria cunoașterii și admirația care deschid sufletul. Alături de simțul aventurii, această bucurie face parte, cred, din ideea de școală pe care avem a o construi.

Discursul șefei de promoție este unul amar și straniu. Îmi pare însă că este și răstit, ca o concluzie mocnită după mulți ani de dezamăgire. Pentru acești ani abia, profesorilor li s-ar putea găsi o vină: ei ar fi trebuit să facă ceva pentru a preveni această tristețe, dar nu să dezbată principiile învățării și menirea stabilimentului didactic, ci pur și simplu să stea de vorbă cu eleva lor.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii