Cu concediul la psiholog. Vacanța pe care o alegi pentru experiență nu e aceeași pe care o alegi pentru cea mai bună amintire

La întoarcerea la muncă, după primul ei concediu maternal, una din amicele mele, o fostă colegă de facultate, întâlnindu-se în prima zi de muncă cu șeful său, i-a destăinuit acestuia câteva din problemele cu care se confrunta în acea perioadă: covalescența copilului după o operație dificilă pe cord, faptul că nu se putea odihni noaptea, mersul pe la medici care, pur și simplu, o storcea de vlagă, griji materne diverse. Ca și cum ar fi prevăzut o perspectivă de ieșire din acest malaxor psihic pentru ea, șeful, după o tăcere îndelungată, cu nasul și ochii în hârtii, i-ar fi răspuns: „E ok, ce îți bați capul cu fleacurile astea? E ridicol, dragă, contează finalul, deci, totul va fi bine.” O replică pe care amica mea nu a uitat-o mult timp după aceea. Chiar credem asta? mi-a spus atunci ofuscată, plângând la telefon. Că experiența traumatizantă, de zi cu zi, a unui copil sau a mea, ca părinte, care trec prin toate aceste chinuri, nu contează atâta timp cât lucrurile se termină cu bine până la urmă? Putem trata lucrurile atât de simplu, doar gândindu-ne că, la final, va fi totul minunat, roz? De unde știm că va fi așa? Pe atunci nici nu auzisem de psihologul Daniel Kahneman și de scrierile sale, așa că i-am răspuns cât se poate de simplu. Probabil a vrut să te încurajeze și a fost singurul său mod de a o face. E, totuși, șeful tău, nu prietenul tău să-i plângi pe umăr.

Psihologul Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel, ia în considerare, după un deceniu, această întrebare a amicei mele, pe care desigur, nu o cunoaște, răspunzându-i mai bine decât am făcut-o eu, în partea a V-a a cărții sale Thinking, Fast and Slow, aducând în discuție și analizând două tipuri de „sine” care ne guvernează viața și acțiunile ei: „Sinele care trăiește” este cel care răspunde la întrebarea: „Te doare acum?” „Sinele care își amintește” este cel care răspunde la întrebarea: „Cum a fost, în general?” Este perspectiva pe care o adoptăm atunci când ne gândim la viața noastră. Amintirile sunt tot ce putem păstra din experiența noastră de a trăi și singura perspectivă pe care o putem adopta atunci când ne gândim la viața noastră este, prin urmare, cea a sinelui care „își amintește”. Kahneman se concentrează pe diferența dintre „sinele care trăiește”, adică acea persoană care acum stă întinsă pe un șezlong la soare, bea un vermut și privește marea, bucurându-se de vacanță și „sinele care își amintește”, cel care emite judecăți pe baza faptelor petrecute în vacanță, modelând astfel istoria personală. Dacă șezlongul va fi spulberat de un val puternic, iar persoana rămâne în urma retragerii apei, fără geantă și acte, această experiență finală va avea întâietate în evaluarea vacanței sale. Soarele, vermutul, momentele fericite, muzica valurilor, ospitalitatea localnicilor, se vor spulbera din amintirea sa. Atâta vreme cât există „sinele care își amintește”, nu mai contează cum s-a simțit, de fapt, o persoană pe parcursul unui anumit timp, „sinele care trăiește” aproape că nu are voce, el furnizează doar material pentru interpretările ulterioare. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, să dăm chiar exemplul lui Kahneman din cartea sa. Cineva ascultă o piesa muzicală pe un disc care este zgâriat la sfârșit și discul în loc de muzică scoate un sunet scârțâit, insuportabil de ascultat. Ar putea spune că finalul i-a distrus euforia de care era cuprins. Cu toate acestea, este incorect: a ascultat muzica, i-a plăcut, era fascinat de ea, iar finalul neașteptat i-a întors pe dos întreaga bucurie avută pe parcursul celor 10 de minute. Pur și simplu, amintirile se confundă cu experiența finală, altădată e posibil să nu mai dorească să asculte acea piesă raportând-o la evenimentul neplăcut de care a avut parte.

Înțelegem din toate acestea că regulile memoriei funcționează prin descoperirea preferințelor pe baza experiențelor trecute. „Sinele care își amintește” joacă un rol crucial în luarea deciziilor, influențând adesea alegerile în funcție de preferințele anterioare. De exemplu, dacă aveți o amintire bună despre o alegere din trecut și vi se cere să faceți din nou o alegere, memoria vă va influența să alegeți din nou același lucru. De aceea comandăm același fel de mâncare la local asemănător cu cel de data trecută, de aceea alegem exact aceeași destinație de vacanță precum cea de anul trecut. Mai mult, putem alege același gen de bărbat ca fostul soț sau o femeie ca fosta soție. „Sinele care își amintește” alege, afirmă Kahneman, nu noi.

„Sinele care trăiește” procesează, deci, evenimente în prezent, în timp ce „sinele care își amintește” modelează alegeri bazate pe amintirile plăcute. Înțelegerea acestei dualități, a existenței ei, împiedică accentuarea excesivă a experiențelor negative. Același lucru se întâmplă în cupluri. Cei doi petrec mult timp împreună, momente fericite, el îi aduce flori în fiecare săptămână, merg împreună să ia cina în oraș în localul lor preferat, dar apoi, cu timpul, când sentimentele se răcesc, din varii motive, și cei doi ajung la concluzia că ar trăi mai bine separat, își amintesc această experiență de viață, acest timp trăit împreună frumos, ca pe o greșeală, ca pe ceva ce nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată. „Mai bine nu ne cunoșteam”, spun mulți. Observăm că evenimentele din memorie se schimbă mult în funcție de povestea din final, oferindu-le o versiune care nu are nici o legătură cu faptele petrecute. Cei care trec prin divorțuri știu cel mai bine asta, nu-și vor aminti nostalgic, în sala de judecată, de prima lor întâlnire sau de prima aniversare, de partidele de sex din tinerețe, de ziua când el a trecut-o în brațe strada, ci de ce spunea el la nervi, ce zicea soacra despre sarmalele ei, cât cheltuia ea pe rujuri, cât bea el cu prietenii. Restul e șters cu buretele. Una din terapiile de cuplu care poate avea randament este, credem noi, să le activezi celor doi „sinele care trăiește”, șansa de a renunța la divorț ar fi mult mai mare.

Cercetările lui Kahneman arată, deci, că avem tendința de a lua decizii în beneficiul „sinelui care își amintește”, arătând în același timp un grad surprinzător de nepăsare față de plăcerile „sinelui care trăiește”, cel care experimentează. Psihologul ne invită să ne observăm atitudinea față de sinele nostru, folosind un exercițiu de imaginație privind o vacanță viitoare. Imaginează-ți că te gândești la mai multe opțiuni pentru următoarea vacanță și trebuie să iei o decizie. Afli că la sfârșitul vacanței tale toate pozele și videoclipurile tale vor dispărea. În plus, vei lua un medicament amnezic care va șterge toate amintirile din vacanță. Ai alege în continuare aceeași vacanță? Ai fi dispus să plătești la fel de mult pentru asta? Desigur, vă invit să răspundeți acum înainte de a citi mai departe.

Vacanța pe care am alege-o pentru o lungă serie de experiențe nu este aceeași vacanță pe care am alege-o pentru a rămâne cu cea mai bună amintire sau cu aceeași amintire cu care am rămas și data trecută când am fost în același loc. Ele sunt diferite. Cei care caută experiențe și pun preț pe „sinele care trăiește”, sunt pregătiți să treacă prin multe incidente, chiar și la un final care altora le-ar da peste cap toată buna impresie despre vacanța lor. Sunt pregătiți pentru orice, inclusiv pentru a pierde avionul și a dormi în aeroport o zi, și, indiferent de incidente, ei vor considera respectiva vacanță ca fiind una interesantă în care au trăit fiecare moment intens și implicat. Sunt genul de oameni pe care îi auzi povestind în hohote de râs cele mai hilare momente atunci când revin acasă. „Și uite așa, Ionel al meu a rămas în slipi după ce i-au fost furate hainele pe plajă! Cu rogojina făcută fustă am ajuns la hotel, în centrul Barcelonei, ca niște papuași.” Alții aleg să maximizeze plăcerea întorcându-se într-un loc pe care ei îl definesc ca fiind sigur, în care au petrecut fericiți și fără incidente și în anii trecuți. Totul a fost liniar, plăcut, nici un incident. Același meniu, aceiași plajă, același cocktail, același ospătar care le știe tabieturile, aceeași călătorie cu bărcuța. Deci nu au neapărată nevoie să treacă prin multe experiențe, știu că acolo totul e perfect, de fiecare dată s-a încheiat totul cu bine, iar probabilitatea să se ivească ceva care să le dea tot confortul peste cap este minimă. Le poate fi ștearsă memoria, pozele sau videoclipurile, pentru că știu că în alegerea lor nu au greșit, se vor simți bine, prevăd finalul. Nu are ce să iasă rău. Primii, deci, arată o desconsiderare totală față de „sinele lor care își amintește”, spunând că nu i-ar deranja deloc să meargă într-o vacanță în care memoria le-ar fi ștearsă, au nevoie de experiențe, oricum ar fi ele.

Creierul uman, așa cum știm, are tendința de a-și aminti ceea ce este nou. Potrivit lui Kahneman, dacă povestea vieții tale nu se schimbă prea mult în timp, va fi mai puțin probabil să-ți amintești peste o vreme anumite detalii din ea. Când pleci în vacanță două săptămâni în loc de una, și nu schimbi povestea, timpul e același, e egal, nu ai creat noi amintiri despre experiența ta. Totul se îmbină în cele din urmă într-o singură amintire amorfă. Am fost în vacanță și totul a fost minunat, exact ca data trecută, concluzionezi. S-ar putea să rămâi cu unul sau două momente remarcabile din întreaga ta călătorie. Sinele nostru care își amintește nu poate să deosebească o săptămână de vacanță de două săptămâni, fiindcă nu sunt adăugate amintiri noi. Povestea e aceeași. Din perspectiva „sinelui care își amintește”, vacanțele scurte sau lungi sunt efectiv egale.

Desigur, întrebarea „pentru care «sine» trăim?” are implicații nu doar pentru felul în care ne petrecem vacanța, ci și pentru toate deciziile mari și mici despre familie, carieră și cum ne petrecem zilele. A trăi numai pentru „sinele care își amintește” invită la suferință. „Sinele care își amintește” apreciază doar perioadele scurte de bucurie intensă și nu perioadele lungi de fericire moderată. Fericirea moderată devine plictisitoare în așteptarea unui final și mai intens. „Sinele care își amintește” evită perioade lungi de bucurie dacă știe că totul va avea un final prost. Aflat la cealaltă extremă, „sinele care își amintește” ar îndura decenii de durere, de umilință sau violență, știind că totul se va încheia într-un moment fericit chiar înainte de moarte. Pentru el contează finalul, nu traseul. „Sinele care își amintește” distruge relații, cariere, proiecte de viață.

Fericirea, la urma urmei, este un ansamblu de experiențe care capătă adesea sens atunci când o persoană le compară cu alte momente din viața sa. Fericirea e legată strâns de „sinele care trăiește”. Adesea, evaluarea ei, a fericirii, se poate schimba complet. Să ne imaginăm un bărbat care duce o viață plictisitoare, bea zilnic într-un bar, e singur și se consideră nefericit fiindcă nu are pe nimeni. „Sinele care trăiește” experimentează trăiri nu tocmai plăcute. Posibil, chiar, ca el să nu mai acorde importanță acestor evenimente liniare, acestei rutine în care se afundă zilnic. Întâmplarea face ca, printr-un incident, omul să ajungă în pușcărie. Viața lui trecută i se pare acum fericită, un foc de artificii al plăcerii, o insulă a împlinirii. Tot așa și când vorbim despre experiența iubirii, datorită naturii sale euforice, esența ei pare a fi fericirea, dar poate duce o persoană la autodistrugere dacă persoana nu o trece prin „sinele care trăiește”. Există o anumită idee în societate despre ceea ce ar trebui să faci ca să fii fericit și sfaturile vin de peste tot. Acestea pot fi lucruri destul de simple – să zicem, să stai cu picioarele în iarbă sau să realizezi că ești parte din Univers și să încerci să te conectezi cu el. E concluzia la care au ajuns unii, e bine să faci așa fiindcă noi, spun ei, am ajuns la concluzia asta, nu tu, tu, dacă faci cum spunem noi, o să fii fericit. Sinele tău care „își amintește” va prelua imediat informația, e bine, deci, dacă fac ca ei, așadar, vei merge cu tălpile prin iarbă, vei privi cerul ore în șir aștepând binecuvântarea divină. Dar fericirea nu o vom găsi decât prin „sinele care trăiește”, care ne oferă șansa de a experimenta, de a compara între experiențele noastre de zi cu zi, de a găsi calea personală, pas cu pas, spre desăvârșire. Degeaba mergi desculț în iarbă dacă nu ai reușit să treci prin etapele tale de evoluție, dacă după ce ai mers prin iarbă, ai revenit la același comportament – ți-ai invidiat vecinul, ți-ai lovit iubita într-un acces de furie, ai fost arogant cu colegii la serviciu.

Mintea umană poate crede uneori că poate înțelege pe deplin trecutul, ceea ce duce la excesul de încredere în prezicerea evenimentelor viitoare. Adesea, continuăm să ne spunem: „știu cum se termină această situație”, „o să fie bine”, „dacă atunci a fost rău, și acum va fi rău”, și asta fiiindcă ne-am confruntat în trecut cu o situație similară care ne-a făcut să fim prea încrezători în ceea ce privește rezultatul. Oamenii simplifică prea mult evenimentele și prezintă cu încredere rezultatele din trecut din cauza părtinirii retrospective. Cu toate acestea, trebuie să știm că viitorul este cu adevărat imprevizibil, iar mulți dintre noi au tendința de a subestima complexitatea evenimentelor prin care trec zilnic în așteptarea unui final fericit. Contează pentru ei doar rezultatul, nu experiența. Iar dacă eu am depășit cu bine spun unii, atunci și tu vei depăși cu bine, dacă eu am clacat și tu vei păți la fel. Așa o fi gândit, cred eu, și șeful amicei mele, pentru care totul se termină, indiferent de evenimente, de conjuctură, cu bine.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video