Spune-mi la ce coadă stai, ca să-ți spun cine ești

Doar într-o singură noapte, peste 20.000 de oameni au ales să stea în ploaie și frig, învăluiți în pelerine ori cu umbrele deasupra capului, ca să ajungă la racla Sfintei Parascheva din Iași. Au stat cuminți și cu speranță, să prindă câteva secunde, doar câteva, în fața Sfintei. Secunde în care își comprimă viața, grijile, ratele, bolile, dorințele și tot ce n-au cui spune. Căci în România, psihologii costă, dar moaștele ascultă gratis.

E o imagine impresionantă, dar și tulburător de repetitivă. În fiecare an, aceleași fețe, aceleași dorințe și parcă aceeași vreme, ploioasă. Singurul lucru care se schimbă e temperatura economică a țării, iar de ea depinde, ca un făcut, lungimea cozii la sfinți: cu cât e mai frig în portofel, cu atât mai lung șirul de oameni disperați. Sfânta Parascheva devine, astfel, un fel de barometru social: dacă la Iași se adună mai mulți ca în anul precedent, economia șchioapătă; dacă-s mai puțini, guvernul poate pregăti următorul set de taxe. Dacă s-ar face un grafic, curba speranței și cea a inflației ar fi perfect paralele.

Se știe prea bine că oamenii, în vremuri grele, caută sprijin „mai sus decât se vede”. În traducere liberă: nu mai avem încredere nici în vecin, nici în stat, nici în salariu. Ne-a rămas doar cerul. Numai că nici cerul nu răspunde întotdeauna prompt, așa că mai apelăm la intermediari: sfinții.

Dar, bineînțeles, românul nu stă la coadă doar de foame sau de credință, stă și de moft, din plăcerea de a aștepta. E o formă ciudată de socializare, de meditație colectivă: stai, vorbești cu vecinii, suporți frigul și ploaia împreună cu ceilalți, înaintând câțiva pași din oră-n oră, ca un exercițiu de răbdare spirituală.

Dacă te uiți atent, observi că românul are două mari pasiuni economice: religia și norocul. Cele mai profitabile afaceri din țară sunt cele care amestecă tămâia cu talonul de Loto. Aproape de orice biserică ai să găsești negreșit o agenție de pariuri. Iar lângă agenția de pariuri, o farmacie, pentru că fără sănătate nu faci nimic. Adică rugăciune, speranță și tratament, toate la un loc. România e un mare complex comercial al speranței: caută-l pe Dumnezeu, pariază la fotbal și ia un Paracetamol.

Dar nu doar cu noi se întâmplă asta. Și restul omenirii stă la coadă din diferite motive.
La Wimbledon, de pildă, oamenii vin cu cortul și butelia, stau zile întregi pe iarbă doar ca să prindă un bilet la tenis (ce e paradoxal e că un pelerin de la Iași ar râde de un asemenea motiv. Dar și invers…). Se bronzează, se udă de la ploaie, mănâncă din conserve și zâmbesc fericiți că participă la „tradiția britanică a cozii”. E o formă elegantă de nebunie civilizată. Dar tot o coadă rămâne. Aceeași disciplină, același scop neesențial: să vadă niște oameni care dau cu racheta într-o minge, pfui!…

La Luvru, în Paris, sute de mii de turiști se înghesuie zilnic să vadă Gioconda de Leonardo da Vinci (iată o asemănare izbitoare cu moaștele Sfintei Parascheva!), o pictură de 77 pe 53 cm, adică aproximativ cât o tavă de bucătărie. Stau la rând ore întregi, prin culoare în formă de șarpe, pentru a prinde 30 de secunde în fața tabloului. Își fac un selfie, ating plexiglasul protector și se simt brusc mai cultivați. La Iași, același ritual: selfie cu racla, închinare, o cruce rapidă și pleci. Diferența e doar de decor: în loc de Paris, Catedrala Mitropolitană. În rest, aceleași secunde de contact și aceeași iluzie că ai fost acolo și că ai scăpat de o grijă, ai împlinit canonul.

Există și cozi care au ca finalitate un dram de necesitate, dar tot moftul predomină. E cazul celei care ar trebui predată la istorie, de la McDonald’s-ul din Moscova, în 1990. Zeci de mii de oameni, îmbrăcați în paltoane sovietice, au așteptat ore întregi ca să guste, nu neapărat de foame, ci din curiozitate, moftul capitalist, un exercițiu de libertate cu ketchup: cel mai scump hamburger al restaurantului de la acel moment din lume (capitalismul profita la maximum de obsesia rușilor și umfla prețul cât de tare putea!). Acela a fost, de fapt, primul semn că imperiul se destramă.

Cozile pentru a vedea cadavrele unor oameni sunt dintre cele mai ciudate. Ține de moștenirea noastră de la maimuțe: să vedem cum arată mortul. Două exemple sunt ilustrative și aici: în 1980, la înmormântarea lui Vladimir Vîsoțki, „Johnny Cash”-ul rus, peste șapte kilometri de oameni s-au întins pe străzile Moscovei. O coadă de doliu, dar tot coadă. La fel, în 2022, la funeraliile Reginei Elisabeta a II-a, englezii au depășit orice record: kilometri întregi de oameni așteptând 24 de ore să o salute pentru ultima oară pe regină. Ordonați, politicoși, cu termosuri de ceai. Un spectacol al răbdării britanice, dar tot spectacol, în fond, și-atât, nimic practic.

Cozile, oricât de diverse ar fi, au un numitor comun: curiozitatea și teama de moarte. Două motoare care pun lumea în mișcare. Unii stau la coadă să-și prelungească viața, alții să o umple cu experiențe. Unii speră la mântuire, alții la o poză bună pentru Instagram. În ambele cazuri, oamenii așteaptă ceva: un miracol, o șansă, un zâmbet al sorții.

Dacă stai să analizezi, coada e o formă primitivă de democrație: toți suntem egali în fața așteptării. Nimeni nu poate sări rândul (cel puțin teoretic), toți înaintează la același ritm. În coadă, dispar diferențele sociale: miliardarul și pensionarul transpiră la fel. E o lecție de umilință și răbdare, dar și o radiografie a frustrării noastre colective.

Românul are o relație specială cu coada. O tratează cu respect, o are în sânge, îi simte mirosul de la distanță. Nu contează pentru ce e: dacă vede o aglomerație, se bagă. Reflex condiționat din anii ’80: „Unde e coadă, sigur se dă ceva bun sau interesant.” În ADN-ul național s-a imprimat ideea că lucrurile valoroase se obțin doar dacă aștepți mult și suferi un pic, e vorba de așa-zisul „canon”.

De aceea, coada la Sfânta Parascheva e și o formă de terapie colectivă. Acolo, oamenii vorbesc, se împrietenesc, se ajută, împart ceai și povești. E un fel de tabără tematică pe asfalt. În timp ce statul nu reușește să adune oamenii nici la vot, credința reușește să-i alinieze, la propriu, în kilometri de speranță.

Sigur, există și cozi moderne, online, la concerte sau la reducerile de Black Friday. Doar că acolo nu mai vezi chipuri, ci doar pixeli, și ai parte doar de timp pierdut la nimic interesant, doar refresh. E o formă digitală de așteptare, fără vecinul care te întreabă de unde ești și care e durerea ta. Cozile s-au mutat în ecrane, dar mecanismul e același: așteptăm să ne vină rândul la ceva ce credem că ne va face fericiți.

Și totuși, e ceva nobil în acea răbdare. O formă de rezistență tăcută. Într-o lume grăbită, oamenii aceia aleg să stea, să aștepte, să creadă. Poate că, într-un fel straniu, coada la moaște e singura noastră instituție care încă funcționează fără întreruperi.

În concluzie, putem spune că omenirea evoluează, dar coada rămâne eternă. Fie că e pentru o pictură, un hamburger, un bilet la tenis sau o binecuvântare, omul continuă să se așeze cumințel la rând. Acolo, între o suspinare și o glumă, descoperă poate cel mai greu adevăr, că nu există scurtături spre fericire, iar prezentul e singurul care contează: stau la coadă, deci exist!

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video