Stângisme hurducate

Ca oameni de cultură ce suntem, jumătatea mea mai bună și cu mine mai mergem și la cinema pentru a ieși din carapacea noastră „old school” și pentru a mai gusta câte o înviorătoare porție de mofturi la modă. Sigur că nu ne ducem decât la filme importante, restul fiind la îndemână acasă pe laptop sau, după caz, pe plasma din sufragerie. Cum anul ăsta nu prea am avut ce vedea, am fost fulgerat de răpăiala sufocantă a marketingului celei mai recente pelicule americane, „apă vie” în deșertul consumismului tembelizant de pe marile ecrane. „Filmul nr. 1 al anului!”, „Instant clasic”, „Altă bijuterie PTA” etc., etc., m-au făcut, desigur, curios. Distribuție eclatantă: Di Caprio, Sean Penn, Benicio del Toro (nu, nu Javier Bardem – cum se prezintă el cu umor) și alte figuri talentate. În plus, wow!, scenariu liber după un clasic roman postmodern al lui Thomas Pynchon, Vineland (1990) m-au făcut să decid în favoarea acestei provocări cinematografice intitulată, cu arome troțkiste, nu chiar „Revoluția permanentă”, ci doar One Battle After Another. La luptă, deci, tovarăși! Totuși, pentru un accent mai „la moda zilei” am zis să mergem și noi să vedem această minunăție în condiții optime: adică în 4DX că tot au adus și la noi, aici, la țară, jucărele din astea până s-or învrednici la vreun IMAX. Mi-am zis: hai să ieșim din carapacea conservatoare și să experimentăm și noi imersiunea în lumea lobotomizantă a filmelor comerciale, pentru necopți.

A fost epic! Ne-am simțit ca Elvis Presley: filmul a rulat doar pentru noi, că nu mai cumpărase nimeni bilet. Apoi, am luat efectiv o găleată de popcorn, cea mai mare din viața mea, terminată, de nervi, pe la jumătatea celor două ore patruzeci cât a durat capodopera. Am stat cuminți la jumătatea de oră de reclame insipide, pentru a fi brusc zgâlțâiți, aruncați, suflați în față, stropiți în ochi (asta numai eu, că nevasta, precaută, a dat off pe butonul de pe cotieră), răsturnați copios, ca la cutremur. Pe ecran erau diverse chestii corespunzătoare „imersiunii” spectatorului. Mamă, mi-am zis, ce tare începe filmul! Da’ de unde, era doar un demo ca să știm la ce să ne așteptăm (în ciuda publicității, nu a fost niciun miros. Încă nu m-am hotărât dacă să-mi pară rău sau bine!). Până la urmă, cu chiu, cu vai, începe. Să ne ținem bine, mai apuc să strig.

În primele zece minute am rămas cu gura căscată (soția voia să se ridice să plece și cu greu am convins-o să încercăm această insolită „imersiune” în ciuda instinctului ei critic și a bunului simț): o rafală de platitudini și clișee într-o șaormă stângistă care voia să pună în scenă anarhismul de Hollywood, adică furia stenică, cool, poetică, după o liniuță de Albă ca Zăpada, când din opulența cuibului tău de multimilionar te imaginezi revoltat maxim și distrugător al statului opresor. Postmodern spus „Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat”, adică citate din citate, esențializate ca mesaj până la spargerea textului într-un puzzle ininteligibil. Tratând postmodern (adică deconstruind) romanul inițial al lui Pynchon, Paul Thomas Anderson (celebrul PTA!) construiește un scenariu inept, cu dialoguri cretine, cu rupturi de sens și de logică, cu clișee și stupidități. Filmul iese aproape ca o parodie, deși, în mod evident, nu asta a vrut regizorul-scenarist. Căci, ca un bun anarhist de salon, el propovăduiește drama paternală, nu critica socială, după cum, emfatic, declara în Los Angeles Times. „Ar fi fost o prostie să pun în prim plan teme politice” spune el mincinos, căci drama umană ce pare să-l fi atras e banală, deși filmul e o caricatură a temei politice a romanului de bază care explora revolta structurală a anilor 60 față de autoritate, față de stat, față de establishment. În roman, republicanii sunt fasciști, desigur, dar a transla azi asupra lui Trump acest stigmat, scuipat de stângiștii „liberali” de dimineață până seara, e o prostie. Fie și pentru că Morcoveață e „mai mult ca fascist”, iar politica sa rasistă împotriva imigranților (cu precădere cei mexicani, dorlotați în film) e atât de absurdă că ar trebui tratată în cu totul altă cheie decât satira involuntară, prostească, de aici. Oricum a-l pune pe Trump alături de Reagan și Nixon e o blasfemie! În fine, Leonardo di Caprio are expresivitatea unui tractorist de la căminul cultural care e distribuit într-o „piesă” cu mesaj, iar Benicio del Toro, sufocat de clișee și replici idioate, se descurcă cu greu. Las la urmă bomboana de pe tort: Sean Penn.

Personajul lui e atât de fals și artificial încât întruchipează o culme a stupidității care, în sine, ar merita semnalată. El e amalgamul viu al tuturor clișeelor obosite ale stângii multi-culti. E alb suprematist, fanatic, militar, asupritor, ucigaș (ba chiar și violator ni se sugerează, dar nu e prea clar dacă revoluționara explozivă, neînfricată, care nu avea orgasm decât în fum de lacrimogene și miros de praf de pușcă nu cumva, ca o perversiune maximă, a preferat o brută molâului de bărbat). Să spui despre colonelul Steven J. Lockjaw („falcă încleștată”) că e fascist ar fi doar o boare de insultă. El e mason Ku-Klux-Klan, adică esența pură a răului rasist al albilor creștini. Sunt convins că Sean Penn a jucat în bătaie de joc, exact cum i-a cerut regizorul, creând unul dintre cele mai stupide și artificiale personaje din istoria filmului american de la Cactus Jack încoace. Din fericire, deși scapă complet neverosimil din asasinate și accidente groaznice de mașină, îl omoară până la urmă ai lui pentru vina capitală de a-și fi mânjit sămânța albă cu ovarele negresei anarhiste. Sărbătoare pentru conspiraționiști! Singurele lucruri de menționat, oarecum veridice, sunt turnătoria rapidă a revoluționarei atunci când este prinsă și cere să intre în programul de protecție a martorilor (ei, da, de unde fuge, bineînțeles și dispare în Mexic abandonându-și fiica) și o ușoară ridicare a vălului de pe rețelele underground ale anarhiștilor care există cu adevărat (după cum mi-a mărturisit o dată Claude Karnoouh, care era la curent cu chestiunea).

Ce-ar mai fi de spus după acest grosolan „bias” (pentru nevorbitorii de romgleză de baltă: bias înseamnă părtinitor, adică obiceiul fasciștilor de a ține fățiș cu o tabără evitând să fie „balansați” – adică echilibrați, cum știm că sunt revoluționarii comuniști) care stârnește indignări tovărășești și merită a fi criticat de Vasea Dughenistul (care a și dat deja, pe FB, o subtilă analiză învăluitoare)? Mai nimic. Doar că îmi aduc aminte de scârba cu care am ieșit de la Cinema „Republica”, cu vreo patru decenii în urmă, când chiulisem de la școală să văd singurul film nou din săptămâna aia (cred că era „Mihail, câine de circ”), spunând, cu obidă, „băga-mi-aș, mai bine mă duceam să mă asculte la mate”!

P.S. Cum a fost cu 4DX-ul? Vânt în față când deschidea Benicio geamul și curbe și salturi cu scaunul la multele urmăriri de mașini, puse să treacă timpul.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video