Starea lumii într-un an de cotitură

Amorțeala specifică lunilor de vacanță, iulie și august, a fost zdruncinată de evenimentele dramatice care se succed în lanț în Statele Unite, de la atentatul care l-a vizat pe Donald Trump la ieșirea lui Joe Biden din cursa prezidențială, de Olimpiada pariziană care încă de la debut a stîrnit o mulțime de controverse și, la noi, de nelipsita incursiune anuală a lui Viktor Orban la Școala de vară de la Tușnad care, așa cum ne-am obișnuit, generează întotdeauna discuții aprinse.

Peste Ocean, Joe Biden a fost forțat să renunțe la candidatură și s-o recomande în locul său pe Kamala Harris, actuala vicepreședintă. Decizia lui Biden, care a fost transmisă pe X (Twitter) și nu printr-un mesaj video înregistrat în Biroul Oval, așa cum ar fi fost normal în cazul unuia cu o asemenea încărcătură politică și emoțională, a venit în urma presiunilor exercitate de greii Democrați, în frunte cu Nancy Pelosi și Barack Obama.

După întreaga parodie a unor alegeri primare în care Joe Biden a fost plebiscitat candidat deși starea sănătății sale, deficitul său cognitiv, erau clare nu doar pentru cei din cercul său de familie și dintre colaboratorii apropiați, ci și pentru mai toate figurile influente din Partidul Democrat, s-a ajuns la această decizie după ce actualul președinte a căzut în capcana dezbaterii din 26 iunie cu Donald Trump, dezbatere gîndită abil ca un test pe care nu l-a trecut. În mod normal asistăm la un scandal de mai mare amploare decît Watergate, dar mass media americane au abandonat de mult linia de jurnalism independent din trecut, sunt complet aliniate politic si ideologic la Partidul Democrat.

În ceea ce o privește pe Kamala Harris, aceasta este considerată o figură mediocră, care nu are nimic remarcabil de raporat în cariera sa de pînă acum. A fost aleasă vicepreședintă doar pentru a marca o căsuță identitară: femeie de culoare. Dacă politicile radical progresiste promovate de administrația Biden nu erau neapărat în sincronism cu convingerile proprii ale președintelui, ci erau mai degrabă emanația echipei sale provenite în bună măsură din fosta administrație Obama, acum situația e diferită. Kamala Harris chiar are astfel de convingeri radicale. Provine de altfel din California, un stat descris de mulți drept uni-partinic și socialist în care pe 5 noiembrie, în paralel cu votul pentru președinte și membri ai Congresului, va fi și un referendum pentru a stabili dacă ar trebui reintrodusă algebra în programa școlară (disciplina a fost scoasă din școlile de stat fiind considerată „rasistă” – din cauza dificultăților create la învățare multor persoane de culoare). Apropo, cei care și la noi se întreabă cum de atît de mulți americani îl sprijină pe Donald Trump, prezentat în mass media în culori negative îngroșate, ar trebui să ia în calcul și astfel de detalii.

Dar fenomenul „woke”, numele sub care este cunoscut curentul care promovează astfel de politici radicale de stînga, este departe de a fi o caracteristică americană. Este prezent din plin și pe vechiul continent. Am avut o dovadă pe viu chiar zilele trecute la ceremonia de deschidere a Olimpiadei de la Paris. Se spune că directiva lui Emmanuel Macron a fost ca spectacolul să-l eclipseze pe cel de la Olimpiada de la Londra din 2012. Rezultatul nu pare să ofere un răspuns favorabil din acest punct de vedere.

Ceremonia de deschidere a actualei olimpiade care oricum se confruntă cu probleme datorită sutelor de mii de bilete nevîndute și nemulțumirilor legate de condițiile de masă și cazare din Satul Olimpic, a fost nu doar sever afectată de o ploaie torențială, ci și a provocat deja enorme controverse. Ni s-a servit un ghiveci „woke” în care printre altele a apărut Lady Gaga (o figură iconică a comunității LGBTQ), un cîntăreț care întruchipa o Marie Antoinette fără cap, un pian incendiat în mod inexplicabil și o mulțime de travestiți și „non-binari” implicați într-o paradă a modei, o parodie după celebrul tablou al lui Leonardo da Vinci, “Cina cea de Taină”, o reprezentare a ultimei mese a lui Iisus Hristos cu discipolii săi înainte de crucificare.

Reacțiile au fost imediate. Destule voci, între care unele cunoscute, au considerat că o fost o manifestare de prost gust, ofensatoare pentru creștini, pe care organizatorii nu ar fi îndrăznit în nici un caz să o imagineze dacă ar fi vorba de o scenă cu semnificație religioasă islamică. Printre aceștia s-au aflat Elon Musk, vicepremirul italian Matteo Salvini, și Marion Marechal, nepoata lui Marine LePen, europarlamentar. Ultima a dorit să precizeze că “tuturor creștinilor din întreaga lume care au urmărit ceremonia de deschidere de la Paris și care se simt jigniți de parodierea Cinei cea de Taină, le transmit să știe că nu Franța este inițiatoarea, ci o minoritate a extremei stîngi”
Sigur, au existat si păreri contrare, opinii că a fost cea mai frumoasă ceremonie de deschidere din istorie, dar e cert că ecourile negative au fost totuși semnificative. O dovadă a fost chiar faptul că organizatorii au declarat duminică că regretă dacă au ofensat și au negat „orice intenție de a arăta lipsă de respect față de orice grup religios„. Adăugînd că manifestarea “a dorit să utilizeze audiența globală pentru a promova diversitatea și libertățile”. Oricum, a fost cel puțin un moment asupra căruia toată lumea pare să fie de acord: magistrala interpretare de către Celine Dion, venită după o lungă suferință, a unei piese celebre a lui Edith Piaf, “Hymne a l’amour”, care din Turnul Eiffel a încheiat ceremonia de deschidere.

În fapt, atît manifestarea în sine cît și justificările de mai sus ilustrează un fenomen care cu relevanță geopolitică care afectează semnificativ imaginea proiectată de Occident în restul lumii. Ceea ce deranjează este faptul că elitele politice, academice, culturale occidentale consideră în mod arogant că dețin superioritatea morală și că valorile lor trebuie automat și obligatoriu însușite de restul populației din țările lor și de țările din alte continente. De pildă, propaganda LGBTQ occidentală irită și este respinsă virulent în Africa.

“Totul a fost foarte decadent, dar nu în modul în care s-ar putea crede”, scrie săptămînalul The Spectator. “Pentru că nu a fost deloc franțuzesc, ci o demonstrație de imperialism cultural american, o demonstrație de forță și de putere, de instituire a noului sacru – transgenderismul, multiculturalismul – și de repudiere și batjocorire a celui vechi. Regizorul Thomas Jolly a spus în prealabil despre opera sa: „Am vrut ca toată lumea să se simtă reprezentată”. Aceasta este o remarcă revelatoare. Pentru că „toată lumea” nu înseamnă de fapt toată lumea, ci doar elementele narcisiste ale minorităților recent sacralizate. Nimeni altcineva nu există. Ca toată această cultură, a fost disprețuitoare, dezordonată (steagul olimpic a fost arborat cu susul în jos) și pompoasă. „Aceasta este Franța! a postat pe X(Twitter) Macron în timpul ceremoniei, oferindu-i Marinei le Pen material pentru ani de zile”.

Controverse a declanșat, previzibil, și Viktor Orban la Tușnad. Mai puține ca de obicei pentru că a evitat în mare măsură subiecte românești sensibile. Ba chiar, în cursul unui interviu, a declarat disponibilitatea Ungariei de a sprijini demersul României de aderare completă la Schengen. De data aceasta s-a concentrat pe războiul din Ucraina. Mass media din România, dar și cele internaționale au scos în evidență cîteva dintre declarațiile sale voit provocatoare. Precum faptul că Rusia dorește pacea în timp ce Occidentul dorește continuarea războiului, că nu sunt perspective ca Ucraina să intre nu în NATO ci chiar și în UE (“Noi, europenii, nu avem bani pentru asta”), că UE devine tot mai insignificantă global și că este de așteptat o schimbare majoră a Ordinii Mondiale, o deplasare de putere și influență către Asia după 500 de ani de dominație a Vestului.

Sunt aici destule lucruri discutabile. În primul rînd referirea la dorința de pace a Rusiei. E posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar depinde în ce condiții. Dacă Ucraina este forțată să accepte niște termeni care să o lase după armistițiu pradă în viitor Rusiei degeaba toate scrificiile de pînă, sutele de mii de victime de pe front. Ca și mulți alții, inclusiv la noi, Viktor Orban lasă să se înțeleagă că tot ce ar dori Putin este să i se recunoască autoritatea asupra teritoriile ocupate în prezent. Dar asta este o naivitate. Obiectivul strategic al lui Putin nu este unul minimal ci într-o primă fază controlul asupra regimului de la Kiev, ceea ce exclude ideea unei Ucraine independente, iar într-o a doua fază decuplarea Europei de Statele Unite ceea ce i-ar permite să-și delimitze o sferă de influență pe continent în parte similară cu cea din perioada sovietică.

Numai că, subliniind asta trebuie totuși spus și faptul că și ideea că Ucraina ar putea recupera teritoriile controlat de ruși este în bună măsură utopică. Probabil că va fi inevitabilă o cedare de teritoriu, așa cum s-a întîmplat și în cazul Finlandei, la încheierea războiului acesteia cu URSS. Însă doar în condițiile în care va exista o soluție reală care să asigure securitatea Ucrainei, ceea ce înseamnă dacă nu integrarea în NATO măcar aceea în UE, nu abandonarea acesteia ca spațiu tampon, așa cum sugerează Viktor Orban.

Pe de altă parte, reacțiile după declarațiile premierului maghiar păcătuiesc prin felul simplist în care sunt formulate. Între acestea și maniera absolut deformată în care este privit și caracterizat Donald Trump, conturată prin lentila unor mass media occidentale partizane care îi sunt ostile idelogic. O parte dintre observațiile lui Viktor Orban sunt însă corecte și mai degrabă decît să ne exprimăm indignarea sau să le privim ironic ar trebuie să le luăm în serios. UE este în mod real în declin, economic, tehnologic, politic diplomatic. Iar dacă vor fi implementate politicile iresponsabile net-zero UE, care deja are cea mi scumpă energie din lume, va suferi un impact economic și mai grav. Deja o mulțime de companii din UE afectate de energia scumpă și de birocrația sufocantă se mută în alte locuri mai prietenoase, iată nu doar în Statele Unite sau China ci, mai nou, și în Turcia! La fel, crizele care afectează Occidentul sunt vizibile, nu sunt inventate. De pildă scena politică e dominată de lideri mediocri, dacă ar fi să ne referim nu doar la Europa, ci și la situația incredibilă din Statele Unite în care la Casa Albă e un președinte cu serioase probleme cognitive. Și, în paralel, o coagulare semnificativă a unui extins front anti-occidental în BRICS+, organizație în care Rusia și mai ales China joacă un rol dominant căreia i se alătură permaent noi țări și care are între altele ca un obiectiv major “dedolarizarea lumii”, un atac la USD ca monedă de referință.

Alexandru Lăzescu

Publicitate și alte recomandări video