Statistica și demonii meschini ai culturii

*

Conform datelor publicate de către Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare al Ministerului Sănătății, numărul avorturilor din România în intervalul de timp cuprins între anii 1958-2008, deci într-o perioadă de 50 de ani, se ridică la 22 178 906. Dacă am pune în ecuație și întreruperile clandestine de sarcină făcute fie de însăși femeile însărcinate, de felceri, de medici sau tot felul de moașe mai mult sau mai puțin calificate care au lăsat în urma lor zeci de mii de femei schilodite sau moarte, realitatea devine și mai înspăimântătoare.

Contabilizarea avorturilor din România a început în 1958, după aproximativ un an de la emiterea Decretului 463, prin care a fost legalizat avortul la cerere. Ajungând aici, trebuie să menționăm faptul că acest decret a fost impus României în urma presiunilor făcute de către Uniunea Sovietică sub ocupația căreia se afla România, o Uniune Sovietică unde avortul devenise încă din perioada leninistă o politică de stat, prin care bolșevicii au dorit cu tot dinadinsul să emancipeze femeia, eliberând-o de o mare parte din obligațiile familiale, dar nu dintr-un scop nobil, ci din dorința de-a o transforma într-o unealtă de muncă mult mai eficientă în angrenajul social.

Încurajarea avorturilor a avut consecințe greu de prevăzut în România comunistă. Politica aceasta a fost cu atât mai aberantă, cu cât România suferise pierderi în război, și ar fi avut nevoie de o creștere demografică întinsă pe parcursul a încă două-trei decenii, pentru a-și găsi un echilibru atât din punct de vedere economic, cât și social. În afară de războiul care a secerat sute de mii de vieți, au mai fost și epurările făcute în epoca lui Groza și a lui Dej. Și atunci ne întrebăm, cine ar fi trebuit să beneficieze de urma acestui decret? Partidul? Oamenii muncii? Nu a beneficiat nimeni. Dar la fel de depopulată era și Uniunea Sovietică în perioada de după Revoluția Bolșevică din Octombrie 1917 când s-a început această operațiune. Numărul ostașilor morți în tranșeele Primului Război Mondial, dar și în perioada Războiului Civil și a foametei care a urmat se ridică la zeci de milioane de vieți. Politica de încurajare a avorturilor într-o țară care suferise pierderi imense de vieți omenești pare de-a dreptul o absurditate. Oare Lenin de ce a încurajat avorturile? Eliberarea femeilor de obligațiile familiale și transferul lor în câmpul muncii nu puteau rezolva gravele probleme legate de forța de muncă din proaspătul stat sovietic. Asta ca să abordăm această problemă luând în calcul doar perioada postrevoluționară sovietică. Dacă însă avem în vedere și pierderile de vieți omenești din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, foametea din anii 1946-1947 și epurările staliniste care au avut loc tot atunci, ne dăm seama cât de absurdă din punct de vedere demografic a fost abordarea acestei probleme de către bolșevicii staliniști. Și, totuși, Rusia Sovietică cum a renăscut? Prin ce minune? De unde a avut atâta potențial uman pentru a lupta pe front, și apoi pentru a se redresa? E o întrebare la care cu greu poți găsi răspuns.

În fine, politica dusă în favoarea avortului de către regimul lui Dej își are o sorginte de natură bolșevică. Dezastrele acestei politici s-au văzut în scurt timp. Industrializarea și urbanizarea forțată practicată de-a lungul anilor au avut ca efect distrugerea familiei tradiționale românești, cu mulți copii. Noile linii trasate de partid au făcut tot posibilul să scoată/extragă femeia din familie și s-o implanteze pe șantierele, uzinele și fabricile răsărite ca ciupercile în România socialistă.

Recordul în privința numărului de avorturi aparține anului 1965, când s-au făcut, conform datelor statistice publicate, 1.115.000 de avorturi legale. Acesta a fost vârful clopotului lui Gauss în materie de întreruperi de sarcină. El e străjuit de alte două vârfuri, respectiv de avorturile din anii 1964, 1 100 000, și de cele efectuate în anul 1963, când au fost făcute 1 037 000 de întreruperi de sarcină. În doar nouă ani, din 1958 până în 1966, Decretul 463 a „produs” 7.521.100 de victime, adică de vieți sugrumate ale căror suflete incipiente au plecat spre cer.

Numărul avorturilor a scăzut semnificativ, după anul 1966, când a fost emis celebrul Decret 770 din epoca ceaușistă, care a dat naștere însă la alte anomalii și tragedii. Atunci a scăzut numărul avorturilor legale, dar a crescut numărul celor clandestine. Unele femei ca să scape de sarcină au folosit tije, andrele, sonde urinare, altele au apelat la „babe”, pentru „tratamente” dubioase. Multe femei s-au ales cu infecții grave, altele au murit în chinuri groaznice, intrând în vizorul organelor securității. Moartea le-a scăpat de pușcărie.

Politica de creștere cu orice preț a natalității în epoca ceaușistă nu a dat prea multe roade. După câțiva ani de stagnare, începând cu anul 1981 numărul avorturilor în România a fost mai mare decât cel al nașterilor. Și asta probabil din pricina terorii și a sărăciei.

Imediat după căderea lui Ceaușescu, în urma Decretului din 26 decembrie 1989 de liberalizare a avorturilor, a făcut ca în anul 1990 numărul întreruperilor de sarcină să ajungă la aproximativ 1 000 000, pentru ca apoi să scadă la mai puțin de jumătate, suma totală a avorturilor, în perioada 1990 – 2008 fiind de 7.259.596 de cazuri.

Tendința de creștere a avorturilor persistă şi azi în România pe o linie mai puțin ascendentă. Dar nu aceasta este cauza depopulării României. Cauza este plecarea în masă a forței de muncă în Occident. Și aici, statistica e devastatoare. Cifrele arată că aproape o pătrime din forța aptă de muncă e plecată peste hotare. E ca și cum România, fără nici o luptă, ar fi pierdut una din provinciile ei.

Tema avorturilor, ca, de altfel, și cea legată de depopularea României sunt cât se poate de delicate și complexe. Din orice unghi le-ai aborda, tot nu reușești să ajungi la un singur răspuns sau la un singur punct de vedere.

Azi, conform statisticii oficiale publicate la nivelul Uniunii Europene, țara noastră se află aproape de un colaps demografic: numărul nașterile scade în fiecare an, iar numărul deceselor rămâne constant la valori mari, în timp ce ieșirile din sistem, adică plecările forței de muncă tinere din România, nu se stopează, ci cresc an de an. Dar aceasta este o altă problemă care merită să fie dezbătută într-un articol special. Acum în pasajul ce urmează, voi aborda o altă temă.

*

…Din păcate, azi politica a pătruns atât de mult în spațiul cultural, încât pare să fi infestat dacă nu toate, atunci aproape toate compartimentele spațiului existențial.

Dacă ar trebui să facem o paralelă între ceea ce trăim acum și ceea ce a fost în trecut, în proletcultismul de sinistră amintire, am găsi multe elemente comune. Trăim, de fapt, într-un proletcultism întors pe dos, în care locul lui A. Toma a fost ocupat de oameni foarte bine școliți – școliți în universități de elită din Occident sau din SUA –, dar care sunt lipsiți dacă nu de har, atunci de orice urmă de conștiință. În cultură ei caută argumente pe cât de sofisticate, pe atât de derizorii, pe care le scot din subsolurile istoriei, necesare să justifice într-un fel alinierea lor politică, întotdeauna corectă, nivelând sistemul de valori și făcând totul otova. Pe proletcultiști îi deranjau ideile marilor scriitori clasici, pe care i-au cenzurat, trecându-le opera prin sita ideologiei lor, pe unii dintre ei i-au și expulzat din cultură. Acum trăim ceva asemănător. Și azi operele marilor clasici sunt judecate și ajustate după niște principii atât de puerile și de hazardate, încât te miri că mai apar cărți și filme ce respectă regulile artei. Nu m-ar mira însă ca în curând, în țările aliniate, aceste opere să fie arse în piața publică, sub aclamația mulțimii.

Dacă și pe Shakespeare l-au făcut preș, de alții ce să mai vorbim!

Ce șanse mai au, în acest context dogmatic și nociv, să iasă la suprafață, răzbind prin toată magma infestată de ideologie, operele scriitorilor contemporani? Aproape nici o șansă. Un scriitor care nu-i aliniat la un astfel de grup – sunt multe – va fi marginalizat din start. Cronicile și premiile îl vor ocoli. În noile cercuri literare el va fi considerat un paria. Cum și mass media culturală în epoca noastră s-a circumscris acestei alinieri, audiența lui se va apropia de zero. Noii apostoli ai imposturii vor triumfa. Opera lor va fi tradusă și pusă în circulație pe mapamond. Se vor cheltui sume importante din visteria statului român, dar și a altor state pentru a fi promovați. Serviciile vor lucra și ele pentru traducerea și difuzarea mesajului lor subliminal.

„Blestemată e țara – scria acum câteva decenii Soljenițîn – a cărei literatură stă sub semnul politicii! Căci nu mai e vorba într-un asemenea caz doar de o violare a dreptului de liberă exprimare, ci de înăbușirea inimii unei națiuni, de distrugerea memoriei sale. Națiunea va înceta astfel să mai plece urechea la însăși ființa ei, va fi deposedată de spiritualitatea sa și – în ciuda unui limbaj presupus comun – cetățenii nu vor mai fi în stare să se înțeleagă între ei.” Și Soljenițîn își continuă ce același ton apocaliptic expunerea: „Când scriitorii sunt condamnați să creeze în tăcere (fie ea și mediatică, sau să-și pervertească scrisul – n.n.), pe ascuns, fără să se audă vreodată ecoul cuvintelor scrise de ei, nu mai poate fi vorba de tragedia personală, ci de martirul unui întreg popor”. Dar iată și verdictul său: „Cel mai mare act de curaj al unui om oarecare stă în refuzul minciunii. Scriitorii și artiștii pot face și mai mult. Ei pot învinge minciuna. În lupta împotriva acesteia, arta a câștigat și va câștiga de fiecare dată pretutindeni în lume. Sunt multe lucruri cărora minciuna le poate ține piept. Nu însă și artei”.

Cred că verdictul lui Soljenițîn, atât de actual în epoca noastră, nu mai are nevoie de nici un comentariu. Poate că a sosit timpul ca artiștii să-și ridice capul din tăcere și să spună ce au de spus, nu să caute, cu orice preț, corectitudinea politică.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video