
Nu este deloc exagerat să considerăm că, de la primele grafice care vorbeau argumentat despre o inerentă încălzire globală determinată de creșterea accelerată a emisiilor de gaze cu efect de seră, apărute la începutul anilor ’80, suntem în zilele noastre în cel mai incomod moment al discuției pe această temă.
Teoria științifică din spatele a ceea ce definim în prezent drept schimbare climatică nu este deloc una foarte complicată sau de neînțeles pentru publicul larg. Nu vorbim în acest caz de ceva similar fizicii cuantice sau teoriei relativității, teme științifice care rămân inaccesibile nu numai publicului larg. Vorbim în cazul schimbării climatice despre faptul că, știința pusă în slujba înțelegerii raționale a lumii în secolului XIX a demonstrat că anumite gaze din atmosfera terestră sunt relativ indiferente față de radiația solară în drumul ei spre suprafața terestră, dar absorb intens căldura emisă de suprafața terestră, încălzită la rândul său prin absorbția radiației de la soare.
Orientativ, procesul poate fi descris ca o analogie, sub aspect strict fizic, cu ceea ce se întâmplă într-o seră de sticlă (sere utilizate în secolul XIX mai ales în grădinile botanice pentru creșterea unor plante provenite din zonele calde ale lumii). În zilele noastre resimțim acest efect de seră în orice mașină în care intrăm după ce aceasta a fost lăsată în soare. Poate dacă în secolul XIX mașinile ar fi fost la fel de numeroase ca în zilele noastre sau măcar mai numeroase decât serele, am fi vorbit în prezent de efectul de habitaclu. Acest comportament fizic al atmosferei terestre a fost explicat la momentul respectiv pe cale chimică prin existența în atmosferă a unor așa-zise gaze cu efect de seră, printre aceste gaze atrăgând atenția de la bun început dioxidul de carbon.
În privința acestui gaz, la începutul secolului XX chimistul suedez Svante Arrhenius estima că o dublare a concentrației sale în atmosferă ar duce la o creștere a temperaturii globale cu câteva grade Celsius. În mod poate curios pentru zilele noastre, pentru Arrhenius această creștere de temperatură nu era deloc o veste rea, ba din contră, o veste bună, ce ar fi permis măcar conaționalilor săi de la latidutini nordice – unde frigul a fost în toată istoria o mare bătaie de cap (surprinsă magistral în sintagma celebră „Winter is comming!”) – să trăiască într-o lume mai puțin friguroasă și implicit mai agreabilă.
Arc peste timp, la începutul anilor ’80 din secolul trecut, americanul James Hansen validează științific faptul că o creștere accelerată a concentrației dioxidului de carbon va duce la o creștere semnificativă a temperaturii aerului la nivel global, creștere pe care nu o mai prezenta deloc în nota relativ optimistă a lui Arrhenius. Științific, devenea destul de clar că o creștere a temperaturii nu înseamnă doar o uniformă și liniară încălzire globală, ci o serie întreagă de provocări climatice generate de un sistem atmosferic planetar ce va funcționa la un nivel energetic mai ridicat.
În anii ’80 însă agenda de mediu globală era dominată de complicata problemă a găurii din stratul de ozon, iar impactul schimbărilor climatice aflate atunci încă în desfășurare discretă era mai greu de perceput. Discuția a fost continuată în entuziasmul anilor ’90, dat de iluzia unei lumi în care războaiele vor dispărea, într-o notă de optimism pricinuit de promovarea soluției reducerii emisiilor antropice de gaze cu efect de seră. O soluție copiată cuvânt cu cuvânt, precum face un școlar nu tocmai foarte inteligent, din exemplul de succes al rezolvării problemei găurii din stratul de ozon. Acest entuziasm al comunității științifice planetare este materializat (geo)politic în protocolul de la Kyoto din 1997, iar prin anul 1998, care se arăta a fi cel mai cald an din istoria observațiilor de până atunci, chiar și cei care încă negau tendința de creștere a temperaturii gloabe păreau convinși de necesitatea de a acționa pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră ce cauzau această creștere.
Urmează apoi anii 2000 care punctează un maximum al entuziasmului pe subiectul necesității reducerii emisiilor, venit odată cu un premiu Nobel pentru pace în 2007 acordat pe această temă specialiștilor Grupului Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) și lui Al Gore, lider al democraților americani. Un succes al lumii științifice, ar spune unii chiar și în prezent. Un măr otrăvit ar spune alții, deoarece odată cu acel premiu, un subiect științific, în speță schimbarea climatică, în loc să devină un subiect de interes și preocupare politică pentru toate aripile politice, a devenit un subiect de dispută între democrații americani, pe de o parte, ce au monopolizat forma discursului științific despre schimbările climatice, și republicani, care prin pârghiile lor de influență au considerat subiectul drept un vector de manipulare din partea taberei adverse.
Din acel moment, am asistat și la translarea acestei falii politice în Europa, acolo unde în prezent schimbările climatice, pe cât de insistent sunt invocate în agenda politică a partidelor așa-zis progresiste, ecologiste sau chiar conservatoare, pe atât de vehement sunt combătute de multe din partidele noului val așa-zis suveranist. Nici societatea românească nu ezită să se plaseze pe această falie de discurs. Pe de o parte, discursul referitor la schimbări climatice este preluat în foarte multe cazuri fără nicio nuanță de către politicieni sau chiar organizații de mediu care nu ezită să lege orice fenomen meteorologic extrem de schimbările climatice, transformând discuția despre schimbările climatice într-un șablon de comunicare ce abia mai reușește să atragă atenția celor deja sensibilizați pe subiect. Pe cealaltă parte, platformele de socializare colcăie de discurs conspiraționist propagat mai ales în tabăra așa-zis suveranistă, care invocă discuția despre schimbarea climatică drept un complot prin care minunata noastră lume veche va fi iremediabil distrusă prin politici dictate pe considerente de urgență climatică.
Ceea ce era la început doar o falie în discursul politic, s-a tradus în timp în acțiuni politice pe cât de concrete, pe atât de contrastante („Green deal” versus „Drill, baby, drill!”). Astfel, subiectele climatice nuanțează o situație geopolitică ce devine din ce în ce mai complicată la nivel mondial, ceea ce face ca discuția despre schimbările climatice să fie mai degrabă politică decât științifică. Iar în acest context, îngrijorarea principală ar veni acum din faptul că de multe ori în istoria modernă știința și (geo)politica s-au intersectat în mod nefast, iar multe drame istorice s-au produs nu numai din cauza obscurantismului și neîncrederii în argumentele științifice, ci chiar invocând adevărul științific sau valorificând progresul științific. Teoriile rasiale cu consecințe criminale sau genocidare și-au găsit suport aparent în măsurătorile de detaliu ale craniului uman din antropologie. Bomba atomică și efectele sale nefaste au capitalizat rapid în scop geopolitic progresele fizicii nucleare. Știința modernă a fost mai mereu sedusă de politică, cea care putea asigura baza materială a progresului științific, dar de prea multe ori răstălmăcită nefericit de aceasta.
Toată această discuție face ca, în mod cert, subiectul științific al schimbării climatice să fie în prezent unul destul de incomod. Tocmai din acest motiv el trebuie asumat și explicat de către specialiștii climatologi astfel încât acesta să nu dezbine și mai mult societatea, ci să o unească în jurul unui ideal pe cât de banal, pe atât de nobil: o climă cel puțin la fel de prietenoasă ca până acum cu societatea umană și pentru generațiile următoare.
Publicitate și alte recomandări video