Șto delat? (I)

Am scris la vremea respectivă că decizia CCR de anulare a alegerilor e nu numai discutabilă, ci și incompletă. Sigur că trebuia făcut ceva (pereat mundus!) în fața realității zdrobitoare că domnul Ciolacu nu a putut fi aburcat în turul al doilea nici după scandaloasa decizie a renumărării voturilor și că țara urma să fie condusă de un smintit putinist îndopat cu ideile lui Dughin și Ivan Ilia. Dar dacă alegerile au fost influențate cum s-a declarat atunci cum s-ar explica minunea că ele au fost viciate doar la prezidențiale și la parlamentare nu. Simplu: deși cu cel mai mic scor din istorie, tot PSD-ul ocupa, anemic, sfrijit, dar util, prima poziție în clasament făcând din conducerea acestui partid gruparea influentă care poate face ce poftește din țara noastră astfel că a preferat acest rezultat. Neexcluzând să se alieze cu polul putinist, zis „suveranist”, la o adică. Păstrând acestă marjă minimă dobândită prin vot, partidul domnului Ciolacu și-a putut scăpa „elita Nordistă” de cuvenitul decont, prelungind agonia politică cu încă o jumătate de an. Cum prosteasca decizie de a-l trezi din lenevie pe domnul Antonescu și-a dovedit eficiența, electoratul civilizat a reușit, în extremis, să evite dezastrul financiar și politic pe care l-ar fi declanșat un huligan de peluză vândut agresorului rus. Însă, cum era de așteptat, partidul fără de care nu se poate obține majoritatea parlamentară, trecut de la „primul abonat la jet” la cel de-al doilea plimbăreț, distinsul premier al lui Dragnea, își arată colții. Ceea ce pe mine nu mă surprinde deloc.

Scriam cu mai mult de un deceniu în urmă: „După prăbușirea dictaturii comuniste, PSD-ul, în toate articulațiile sale istorice (CFSN, FSN, PDSR, PSD), a fost evident cel mai puternic partid din România, cu o impresionantă structură logistică și propagandistică, cu un suport popular care nu poate fi ignorat, dar și cu o forță economică copleșitoare izvorâtă mai ales din contracte oneroase cu statul. Moștenitor și continuator al Partidului Comunist Român (structură de comandă unică construită după modelul adus de Armata Roșie și implantat la noi după regulile Uniunii Sovietice), Partidul Social Democrat s-a vrut o antenă românească care să activeze într-un sistem pluripartidist, democratic, european, a marii familii a partidelor de tip social-democrat de pe continent, puternică și influentă la nivelul Parlamentului European și în conducerile executive ale Uniunii Europene. Dincolo de asocierea mai mult de formă la această mișcare politică europeană, pesediștii au avut de rezolvat o moștenire politică și o mentalitate de activism, cu sechele de organizare și cu structuri de funcționare specifice, ce venea din vechiul partid-stat, care a grevat asupra modernizării acestei influente formațiuni politice. Având un mecanism de comandă și acțiune politică vetust, dar eficient în campanii și util în diseminarea ordinelor, PSD-ul nu a reușit în mod real, în ultimele decenii, să devină un partid viu, european, fiind totuși măcinat de facțiuni rivale și de incapacitatea de coordonare strategică pe termen lung cerută adevăraților lideri.” Totuși, e de natura evidenței faptul că nici măcar Ion Iliescu, în ciuda mineriadelor de extracție bolșevică, nu a fost, ca președinte în trei mandate, un adevărat comunist. Căci cheia societății românești de după 1990 trebuie căutată în altă parte. După cum spuneam:

„Cu toată tarantella dansată în aceste trei decenii de liderii politici autohtoni, care s-au combinat vesel și perfect amoral unii cu alții în toate variantele posibile, nu doctrina comunistă a fost aceea care a supraviețuit, ci cu totul altceva. Dacă obsesiile lui Ceaușescu au fost prelucrate gradat de fiecare dintre președinții noștri (după cum urmează: statul sub comanda partidului la Iliescu; ambițiile de lider regional la Constantinescu; călărirea serviciilor și puterea toxică a alcovului la Băsescu plus visul vizitelor de lucru în străinătate al „neamțului salvator”) adevărata stăpânire a țării nu este de natură ideologică, fie comunistă, fie liberală, ci de cu totul altă natură. E evident că încă trenează în lumea noastră politică obsesia stăpânului de partid atotputernic pe care comunismul îl crease, dar asta este o chestiune de acaparare a puterii nu de conținut al mesajului politic. Statul construit după modelul sovietic a fost structural arbitrar, nedemocratic și autoritarist, fiind alcătuit din straturi de comandă ierarhică, de extracție militară. De aceea, cine ajungea în frunte era stăpân absolut. Cum ajungea în frunte? De regulă, printr-o neobosită negociere cu ceilalți, prin sforării de partid sau gășcăreală mafiotă când nu prin crimă. Ceaușescu însuși a fost dat jos de la putere nu de „garnitura a doua” a nomenclaturiștilor, ci de o rețea funcțională de complotiști, activiști și securiști care lucrau în exterior, care voiau mai mult decât le oferea titanul din Scornicești. În democrație, au început să funcționeze, deh, democratic!, mai multe astfel de grupări infracționale organizate, autonomizate din acea mare rețea de criminalitate economică și politică născută în comunism. Asta s-a perpetuat, nu doctrina lui Marx!

După cum a fost evident, puterea și opoziția (în sensul rezultatelor obținute în alegeri) nu au fost, precum în țările civilizate, doi poli de putere care s-au ținut reciproc în echilibru, ci doar membri ai aceleiași găști de prădători, cu tricouri diferite, care au așteptat impacientați rândul la viol. Și unii și alții au dovedit în practica administrativă aceleași năravuri și au luat toate măsurile legislative și punitive ca să nu le strice nimeni frățietatea. Practicile necinstite și prejudiciante pentru țară, hoția și impostura generalizate, batjocorirea interesului public, deși s-au constituit în năravuri de guvernare ale tuturor, au avut, totuși, efecte catastrofale doar pentru viitorul politic al formațiunilor care pretindeau că sunt curate și că, odată ajunse la putere, vor face ceea ce trebuie. Votate de oamenii educați sau cel puțin sătui de puterea rețelei celei mai mari (fie că ea s-a numit FSN, PDSR, PSD), partidele pretins democratice au capitalizat voturi și influență, în calitate de rău mai mic, dar au făcut fără sfială exact aceleași lucruri precum cei împotriva cărora luptau. Nu au fost o alternativă reală la un partid corupt, ci doar au păcălit publicul educat care era sătul de partidul-mamut. Au fost „răul cel mai mic” care, odată ajuns la putere prin manipulare electorală, s-a dovedit un rău mai aplicat și mai cinic, deci mai mare, decât cel de dinaintea lui generând această halucinantă spirală în jos a nenorocirii publice unde adăstăm azi, în numele ipocrit al Realpolitik-ului. De aceea, au și dispărut.” Recitind ce am scris la alegerile din 2016, mă întreb ce ar fi de schimbat astăzi? (Continuare în numărul viitor, din 25 iunie)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video